Cristina Rusu: Obiceiuri uitate de Bobotează

Conform credinţei, în această zi, Ioan Botezătorul îl botează pe Isus în apa Iordanului. De aceea, de Bobotează, preoţii satelor sfinţesc apa, transformând-o în agheasmă şi împărţind-o credincioşilor.
În trecut, în unele sate, în ajunul Bobotezei, fetele şi feciorii care doreau să se căsătorească, ajunau toată ziua, adică ţineau post negru, fără apă şi mâncare. Pe înserat, cel care ajuna, trebuia să mănânce o plăcintă făcută din nouă linguri mari de făină de grău şi nouă linguri mici de sare. Plăcinta se mănânca obligatoriu afară, pe tăietorul de lemne. Cât timp mânca, cel care a ajunat trebuia să fie foarte atent, ca să audă din care parte bat câinii, semn că în acea parte se află casa celei/celui cu care se va căsători. După ce termina de mâncat plăcinta, evident foarte sărată, cel în cauză, se culca fără a bea niciun strop de apă şi aşteapta să viseze ursita, care, conform credinţelor populare, vine în vis să-i aducă celui care a ajunat, un pahar de apă. Cei care nu visau nimic de genul acesta, erau sfătuiţi să mai ajuneze şi în anul următor, căci bătrânii satului spun că nu-ţi visezi ursita decât în anul în care te căsătoreşti.
Fetele de măritat îşi luau o crenguţă din struţul de busuioc al preotului pe care o legau cu un fir de aţă la marginea râului şi o lăsau peste noapte, iar dimineaţa mergeau să vadă ce fel de păr s-a legat de crenguţă: dacă de aceasta s-a legat păr de animale, ursita e o persoană cu stare, dar dacă de crenguţă s-a prins păr de om, înseamnă că ursitul e sărat, n-are numai părul din cap, spuneau bătrânii.
La fel ca şi în ajunul Crăciunului şi Anului Nou, primul care intra într-o casă cu fete de măritat, trebuia să fie un bărbat, iar în casele cu feciori de însurat, o femeie. Dacă nu se întâmpla aşa, era semn rău, căci fuge orânda, iar fetele şi feciorii din casele respective, nu se vor căsători în anul care a început.
Din păcate, în ultimii douăzeci de ani, modernismul pătruns la sat, şterge încet din credinţele şi obiceiurile strămăşeşti.