În Ajun de Bobotează

„Unde sunt zăpezile de altădată?”, se întreba Villon acum vreo 600 de ani. Și mă tot întreb și eu, de vreo 60. Căci fac parte dintre cei pentru care timpul e lunecare, lină, dar fără de întoarcere.
Când – iată! De vreo două-trei zile încoace, zăpezile par a se fi întors. Scriu aceste rânduri într-o seară de Ajun de Bobotează – ultima mare sărbătoare a unui ultim ciclu sărbătoresc; seară în care totul strălucește: și stelele, și câmpul alb, și drumurile, redevenite „de sanie”, și casele, sub căciuli de zăpadă, cu cununi de beculețe multicolore. Dar unde sunt săniile, copiii, unde sunt oamenii? Unde sunt cetele de tineri cu măști hidoase și ilariante („ciufurile”, „hâzii”, „belciugarii”...), unde e capra, ursul, cerbul?
Trăiesc într-un sat asemănător, în primă instanță, cu cel al copilăriei. Și totuși, câtă deosebire! Cândva, o astfel de seară rivaliza cu aceea de Crăciun. Ce-i drept, cu un plus de solemnitate pentru Ajunul de Crăciun, dar cu un plus de veselie și exuberanță pentru Ajunul de Bobotează. Pentru părinții Bisericii creștine, aceste două sărbători fuzionau: nașterea în corp material era simultană cu nașterea în duh. Apoi, nașterea în duh a polarizat în jurul ei vechiul fond mitic al alungării în lumea de dincolo a sufletelor celor morți (care veniseră să rotunjească neamul cel din lumină, în zilele Sărbătorii) și a tuturor duhurilor necurate, al căror loc nu e aici, decât pentru scurtul răgaz al abolirii vechii ordini.
De aici și plusul de exuberanță. De aici practicile divinatorii, de cunoaștere a viitorului. Care nu doar că „se cunoaște”, se prospectează, ci acum se plămădește. Inclusiv prin gesturile oamenilor: bătrânii fac „calendare de ceapă”, gospodarii amenință cu toporul pomii neroditori, sau ascultă a ce „vorbesc” între ele animalele din grajd, copiii umblă cu măști hidoase și clopote, sau strigând „Chiralesia” (din gr. Kirie eleison = „Doamne miluiește!”), fetele își caută „ursitul” în vis sau numărând parii de la gard (din care cel ales pe întuneric îi va prefigura „ursitul”) etc. Dar fetele mai puneau la geamul sau pe prispa feciorilor de însurat (undeva, la vederea trecătorilor) câte o păpușă ce o reprezenta pe fata menită să-i fie mireasă. (Păpușă căreia, mai nou, i se atașa și câte un bilețel, cu numele fetei, cu câteva versuri pline de umor, dar și de-bine-menitoare.) Același lucru îl făceau și feciorii pentru fetele de măritat, doar că păpușile pentru ele erau mult mai mari („păpușoaie”), din paie împletite pe o cruce de lemn (și nu din cârpe), așezate și mai la vedere, în locuri chiar mai greu accesibile pentru căseni (ca vecinii, trecătorii, satul să aibă timp să le vadă).
Ba, mai mult, flăcăuașii schimbau între ele portițele („ușciorile”) gospodăriilor cu fată de măritat, respectiv flăcău de însurat, mai ales dacă aceștia doi „erau în vorbe” pentru căsătorie. Semn că respectivele case vor fuziona, într-un fel, schimbând bunuri și locuri (de zestre). Iar viitorii cuscrii, în dimineața de Bobotează, să constate că satul „știe” și că ei cată să stea de vorbă și să se înțeleagă.
E adevărat că, într-o fază mai nouă, de diluție a semnificațiilor obiceiului, portițele (dar și alte obiecte mari, precum săniile) erau furate doar de distracție, iar proprietarii și le găseau mai greu, cine știe pe unde, chiar și în „Tău”.
Nu sunt vreun paseist, nu cred că aceste practici și-ar mai avea locul în lumea de acum, chiar dacă erau frumoase și pitorești. Ce mă îngrijorează e cercul de singurătate și individualism care se lățește în jurul omului, după dispariția acestor practici și obiceiuri. Căci nu doar obiceiurile au dispărut (unele chiar luaseră forme antisociale, cum am văzut, sau chiar periculoase, cum sunt bătăile cu ciomege de la Ruginoasa, între cete); dar a dispărut vecinătatea, prietenia, încrederea (formele de împrumut între vecini), darurile și chiar vizitele reciproce, între rude. A dispărut o anume coerență socială a satului. Viața se închide între propriile garduri (chiar între propriile ziduri), vizitele sunt (în cel mai bun caz) doar ale celor înstrăinați, prin locuri de muncă tot mai depărtate de matca originară. Paralel, crește suspiciunea, teama de vecin și de viitor, visul absurd al câștigului necinstit, de peste noapte, votul aberant. Care, toate, ne-ar putea arunca într-un haos social de mult mai lungă durată, decât cel ritual, cu orgii mai degrabă aparente și trecătoare, din timpul Sărbătorilor de iarnă, menite să revigoreze timpul, ordinea cosmică și socială.