Atenţie domnişoare ! În această noapte vă puteţi afla viitorul ! Vedeţi cum

Fetele din Târlişua, Sita, Agrieş, în prelungirea unei vechi credinţe în puterea oraculară a animalelor în noaptea Anului nou, îşi „cătau orânda” în această noapte, imediat ce ieşeau stelele, „conversând” cu porcul din coteţ: - Hui tim! Mărita-m-oi în iest’ timp? Dacă porcul „murguia” ceva, fata avea speranţe să se mărite. Dacă nu, nu (cel puţin în anul ce urma).
Merèm la coteț la porci șî dam cu piciorul în ușa cotețului șî zîceam: „Hui, în aiest an! Dacă porcul făcea gălăgie, era nădejde de măritat în acel an, dacă nu, la anu (Anica Şerban, n. 1927, Sita, cf. A, Drăgoi, M.D., 2014, p. 173).
Chiar de nu confirma aşteptările fetei, porcul tot îi putea confirma sau nu alte legături maritale din sat. Fata lua mai mute fire din părul lui, pe care le atribuia cutărui flăcău sau cutărei fete din sat, apoi le punea pe vatra fierbinte: dacă firele se „înciurluiau” laolaltă, cei doi urmau a se căsători; dacă fierbinţeala le despărţea, căsătoria nu avea şanse să se producă (ibidem).
Practica „consultării” porcului, la coteţ, în legătură cu „orânda” fetei de măritat, în noaptea Anului nou exista şi în satele celorlalte zone, în forme apropiate. De la Dumitriţa, de exemplu, avem mărturia:
Se mergea la un coteţ cu porci şi se spunea: „ - Hu, în esta an!”, şi de câte ori porcul făcea „Hu!”, în atâţia an fata respectivă se va mărita. (D, Suciu Mihăilă, n. 1931, 2014, Dumitriţa, BN)
Revenind la Valea Ţibleşului, doar la Târlişua se practica şi de Anul nou o formă de divinaţie asociată, în satele din jur, doar Bobotezei:
La orele 12 noaptea ieşeau afară la un gard de nuiele şi numărau, legate la ochi cu o basma, parii în numărătoare inversă de la 9 la 1; parul la care cădea numărul 1 era legat de fata respectivă cu un fir roşu, pentru a-l cunoaşte dimineaţa. În dimineaţa Anului Nou fetele ieşeau să-şi vadă parul ales: dacă era înalt şi drept însemna că aşa le va fi şi ursitul; dacă nu, însemna că viitorul soţ le va fi mic şi strâmb, aidoma parului ales. Tot în noaptea de Anul Nou, fata doritoare în cunoaştere a viitorului lua un fir de busuioc sfinţit şi se ducea cu el la vale. Acesta era legat cu ceva să nu-l ducă apa, iar dimineaţa era controlat, pentru a vedea dacă erau prinse de el „ine de gheaţă sau alte gozuri”; acest lucru însemnând că orânda fetei va fi bogată, adică „găzdacă” (ibidem, p.173)
Practica testării orândei prin numărarea şi legarea (formă de consacrare despre care am vorbit mai sus, în context onomastic) parilor de la gard în noaptea de Anul nou este atestată în mai toate satele zonei Năsăud-Rodna, sporadic şi în satele altor zone (precum Chiuza, Monariu, Tăure, Dumitriţa, Archiud, Ardan etc.)
La Maieru, grupuri de fete de măritat urcau, în noaptea Anului nou, pe Pod, pe Haj, pe Boboşa, pe Tutuleasa etc., astfel ca la miezul nopţii să bată între ele două talgere, iniţial de lemn de tisă - cf. I. Barna (or, bătaia în lemn ştim că este, în orizontul arhaic de mentalitate, de bun augur, apotropaică şi chiar întemeietoare), să poată urmări direcţia ecourilor (care trebuie să fie de trei ori în aceeaşi parte) şi să comenteze, cu umor, ursitul posibil. Această practică este condusă, de obicei, de o femeie mai în vârstă, bună cunoscătoare şi interpretă a datinii (cf. B, Gyorgy, R.A., 2007, p. 92). Ioan Barna, în amintita relatare din 1932, citează chiar câteva versuri dintr-un soi de descântec pe care fata îl rostea, înainte de-a începe să bată talgerele:
Talgerele bat,
Sânvăsâi vărgat,
Dă-mi, Doamne, bărbat,
Şi cuminte, şi bogat!
Dă-mi-l iute şi degrabă
Ca să-mi fie lumea dragă!

Apoi pleacă acasă, care supărată, care cu voie bună. Se supără când sunetul merge(a) către alt sat, căci, cred ele, atunci se vor mărita în sat străin, departe de mamă. Când, înainte de-a bate talgerele, aude bătând vreun câine, se poate înturna înapoi, căci anul acela nu se va mărita. Tot aşa, când la prima lovitură să crapă talgerele. (Ion Barna, Academia Română, Arhiva de Folclor Cluj-Napoca, ms 406, pp. 18)