Noapte magică. Poţi vedea chipul viitorului iubit în oglindă ori în apă

Ion Barna vorbeşte despre cunoaşterea ursitului în oglindă ori în apă:
Fata în ziua ajunului sf. Vasile nu mănâncă, nici nu bea absolut nemica, ajună. Seara pune apă curată din apă mergătoare într-un ciubăr de lemn absolut nou (s.a.), în care să nu mai fi fost niciodată nemica, îl aşează în mijlocul casei; pe la oarele 2 se închide singură în casă, unde aşează o bucată de scândură nouă (s.a.), potrivită pentru a acoperi locul dintre ciubăr şi masă, ori (dintre - n.n.) ciubăr şi oglindă; să desbracă în costumul lui Adam şi cu părul despletit şi, preumblându-se în sus şi-n jos numai pe scândură, să roagă într-una lui D-zeu şi Maicei Preacurate să-i arete ursitul (viitorul bărbat - n.a.) ca să-l cunoască. Exact la miezul nopţii (la orele 12 din noapte - n.a.), fie că se uită cu lumina (lumânarea - n.n.) aprinsă în mână în ciubărul cu apă, fie că priveşte în oglindă, îşi vede ursitul (viitorul soţ - n.a.), pe care, dacă e din sat, îl cunoaşte, dacă e strein, din alt sat, şi-l întipăreşte bine în memorie, ca la timpul său să-l cunoască. Dacă-l vede în sicriu (coşciug - n.a.) (e - n.n.) semn că nu va trăi mult, va muri. Dacă nu vede pe nimeni în apa din ciubăr sau în oglindă (e - n.n.) semn că va rămâne nemăritată; ori dacă vede un sicriu gol (e - n.n.) semn că în curând va muri nemăritată. (Ion Barna, Academia Română, Arhiva de Folclor Cluj-Napoca, ms 406, pp. 21)
La Dumitriţa (dar, cu siguranţă, nu numai acolo) exista şi o altfel de practică divinatorie, mai domestică, privind „orânda fetei” (integrată cândva într-un obicei numit vergelatul fetelor, de care vom vorbi ceva mai departe):
Se puneau nouă farfurii pe masă, iar sub ele se puneau diferite lucruri, ca piaptăn, cărbune, pâine, pe care fata nu le ştia. Apoi era chemată să ridice o farfurie. Dacă sub farfurie era pâine, o va lua un om bogat, dacă era cărbune, o va lua unul negru, dacă era piaptăn - unul colţat, şi tot aşa. (D, Suciu Mihăilă, n. 1931, 2014, Dumitriţa, BN)
Practica se făcea nu doar de Anul nou, ci şi de Bobotează, când se adăugau şi altele, în care se folosea busuioc din măturiţa cu care stropea popa casa, la iordănit. Dar despre acestea - ceva mai departe. Deocamdată, din aceeaşi sursă aflăm că, mai demult, în noaptea de Anul nou, se puteau vedea flăcări ieşind din pământ, acolo unde erau îngropate comori, pe care cei ce le vedeau mergeau apoi şi le căutau; dar informatorul nu ştie să fi găsit cineva vreuna. Ştie, în schimb, de ameninţarea, în aceeaşi noapte, a nucilor neroditori cu securea, practică despre care îşi amintesc şi alţi informatori, din alte zone ale judeţului, ca de pildă de la Mintiu:
Se taie nucul care nu a rodit anul trecut şi în tulpina lui se încrestează o cruce. Se zice că atunci când îi va veni timpul de rodit, el va rodi cât pentru doi ani, în fiecare an (C, Todoran Ana, n. 1938, Mintiu, 2014).
În dimineaţa de Anul nou, în aceeaşi zonă a Văii Ţibleşului se consuma colacul ritual pregătit încă din Ajunul Crăciunului şi păstrat pe colţul mesei, numit aici „Prinosul de Sân Vasâi”. Este pâinea rituală despre care am vorbit şi în capitolul anterior (numită în alte zone „stolnic” sau „colac de Crăciun”), în care aici se punea și un grăunte de tămâie şi un căţel de usturoi, iar pe deasupra se ornamenta cu o scăriţă, („scara care te duce la Rai”), flori, „pupeze” şi steluţe, toate confecţionate din acelaşi aluat și unse cu ou. Stăpânul casei împărţea colacul, mai întâi celui mai mic din casă, apoi celorlalţi membri ai familiei. Din acest colac ritual, mici bucățele se dădeau şi animalelor din gospodărie, despre care se credea că „vorbesc între ele în acea zi”. O parte din „prinos” se păstra pentru tot cursul anului „ca să fie de leac”, pentru cei din familie sau pentru animale, în caz de boală (cf. ibidem).
În zonă, se pare că pisica este cea care întruchipeză pe Necuratul, fiind capabilă să absoarbă toate „farmecele şi făcăturile” de rea menire (precum socul, în alte contexte, magice), de unde practica scoaterii ei prima din casă, la toate praznicele creştine:
„La tăte praznicele, dimineaţa, trăbă să dai mâţu’ pe uşă afară şi înaintea lui nu trăbă să mai iasă nime. Da’ după ce o ieşit mâţu din casă, atunci pe urmele lui poate ieşi tătă lumea. Se zice că dacă sunt făcături la casă, farmece şi bozgoane, tăte se dezleagă şi se risipesc (Marta Rus, n. 1939, Agrieş, cf. A, Drăgoi, M.D., 2014, p. 175).