Î n t â l n i r i … d e o s e b i t e

Am citit în presă sau am văzut scurte filmulețe despre … întâlniri recente mai deosebite, între oameni și animale sălbatice, care parcă aveau un comportament mai aparte decât cel normal. Mi se pare că cele mai dese întâlniri au avut loc, cu turme mai mari sau mai mici de mistreți ce coborau din sălbăticie spre drumuri, șosele, sate sau chiar orașe (ex. cartierul Mănăștur din Cluj-Napoca), spre spaima sau deliciul privitorilor.
Dacă aruncăm o privire spre timpuri mai îndepărtate, putem afla din relatările contemporanilor că asemenea „întâlniri” au avut și atunci loc, numai că ele parcă au și ceva fabulație, fără de care ar fi rămas anonime.
Bunicul meu din partea tatei, om trăitor în a doua jumătate a sec. XIX și prima jumătate a sec. XX, povestea că a cunoscut un consătean pe care îl chema Costan și care era surd. Acesta spunea, celor ce aveau răbdare să îl asculte, de unde îi provenea lui surzenia. Zicea că el a fost în tinerețe „haitău” (paznic) și într-o vară l-a apucat noaptea în timp ce se întorcea spre sat de pe hotar, printr-o pășune a vacilor. Când s-a apropiat de o fântână unde se aflau mai multe „halauă” (jgheaburi din lemn”) de unde beau vacile apă, aude că parcă se scălda cineva în ele. Se apropie să vadă ce se petrece acolo, și la lumina firavă a lunii vede o ființă ce se bălăcea în ele. Obișnuit să strige când vedea ceva, îi strigă acesteia, „Ce faci acolo, tu scroafă, ce te scalzi în locul de unde beau vacile apă ?”. Spre mirarea lui, observă că din „halău” se ridică o ființă ce semăna cu o femeie cu părul lung și despletit, care se dă la el să-l bată. Fiind un om voinic și în putere, nu se lasă bătut și trântit la pământ, fapt pentru care aceea ființă îl zgârie cu unghiile adânc pe față și pe gât și îi țiuie în urechi așa de tare că a asurzit pe loc. El era convins că acea ființă a fost „Mama Pădurii”, care dacă a fost văzută de om, a dispărut de prin zonă.
Și tot în zona acelei pășuni pentru vite, existau mulți peri sălbatici, unde vacile, după ce beau apă la amiază, se culcau la umbra lor. Oamenii care le păstoreau, observă că acestea manifestă o neliniște neobișnuită, și uitându-se mai atent, observă că un șarpe uriaș se încolăcise pe tulpina unui păr, iar animalele l-au observat. Și-au amintit că nu cu mult timp în urmă a trecut prin zonă pădurarul, care avea în spate pușca, și s-au apucat, unindu-și vocile, să-l strige din toți boșogii pe „Dorica”. Acesta, auzind, s-a dus să vadă de ce îl strigă „guleșii”, care i-au arătat șarpele încolăcit pe lângă păr. Fără să stea prea mult pe gânduri, îi depistează printre crengi capul șarpelui și trage două gloanțe în el. Acesta se lasă treptat la poalele părului și rămâne acolo mai multe zile, spre mirarea sătenilor, apoi, guleșii îl îngroapă ca să nu îi sperie, pe ei și pe vite. De pe pășunea aceea, tata se ducea în fiecare toamnă și aduna, mai ales după ce sufla vânt, un „jipt”(o jumătate de sac) de pere pădurețe pe care le punea acasă pe un „lepedeu” ca să se „mălăețeze”, apoi le spăla și le punea într-un ciubăr prevăzut la fund cu un cep. Peste ele, punea apă, un capac de lemn pe ciubăr, prin cep slobozea apa de pe ele și o punea înapoi, astfel că în decurs de câteva săptămâni se forma o băutură numită „oțet de pere”, pe care o beam cu multă plăcere,mai ales atunci când mâncam o mâncare mai grasă, ca să nu ne „ciumurlim”. Când venea frigul, ciubărul era dus în pivniță, ca să nu înghețe, astfel puteam mult timp bea oțet de pere.
Locurile unde s-au petrecut asemenea „întâlniri” au rămas aceleași (poate cu unele modificări ecologice), oamenii acelor timpuri au trecut pe rând în „veșnicie” (badea Costan, badea Dorică, guleșii, bunicii, mama și tata, ș. a.), poate au mai rămas unele „povești” pe care să le spună cineva, … și mai ales cineva, care să le … asculte.