De altădată: Onomastica

Pe data de 8 noiembrie, când se sărbătoresc Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, în casa bunicilor era mare petrecere. Onomastica bunicului necesita pregătiri mai intense decât Paștele sau Crăciunul, fiindcă în căsuța lor se adunau  neamuri și prieteni, fini și vecini, care de care mai dornici să petreacă.

Mi-o amintesc pe biata bunica, sufulcată până-n coate, frământând pită și câte-o covată de găluște s-ajungă la toată lumea. Făcea colaci cu nucă și prăjitură cu jintiță. Bunicu tăia un berbec gras din care pregăteau tocana, afară, într-un ceaun mare. Tot el fierbea o damigeană de vinars cam de 10 l, ,,să fie”, vorba bunicului. Și era, dar nu întotdeauna ajungea!

Așteptam cu însuflețire această zi ca să ne putem face de cap, să ne jucăm în voie și să mâncăm bunătăți cum rar vedeam pe masa bunicilor.  Dar cel mai tare o așteptam ca să tragem cu urechea la ceea ce povesteau cei mari. Nu-i de povestit. Tot așa nu-i de povestit despre darurile pe care le primea bunicu deoarece, conform tradiției, era ,,legat” la cot cu o batistă ca si când ar fi fost lovit, în semn de cadou. Atât. O batistă de la fiecare pereche sau persoană care venea să chefuiască și uita să mai plece acasă. Dar cui îi păsa de cadouri? Nici nu se punea problema de așa ceva. Și nu asta doresc să subliniez, ci bucuria, seninătatea cu care oamenii se întâlneau și petreceau. Era realmente o încântare să vezi că doi oameni atât de simpli ca bunicii mei aveau cel puțin 30 de fini și nenumărați prieteni veniți să-l sărbătorească pe bunicu. Se simțea adevărata plăcere de a fi laolaltă, de a împărtăși gânduri, de a spune povești, de a cânta și de a juca.

Printre acești petrecăreți se numărau întotdeauna și dascălii ce locuiau în casa bunicilor (doi sau trei profesori). Aceștia erau impresionați de felul unic de-a fi al leșenilor, de simțul umorului, de farmecul poveștilor spuse de badea Larion Măgerușan, despre fanarioți, de gustul puternic aromat al vinarsului de pere piperate și, nu în ultimul rând, de cântecele tatălui meu, interpretate la frunză. Știa doine, dar și melodii ritmate, de joc. În tinerețe cântase și la vioară, păcat că talentul său s-a pierdut și-a bucurat atât de puțină lume. Dar să ne-ntoarcem la petrecere. Musai să amintesc faptul că, uneori, damigeana cu vinars se dovedea insuficientă, și-atunci bunica punea o oală mare în roți, pe sobă, în care punea zahăr și-un pumn de secărea. După ce toată casa se umplea de un miros ademenitor, bunica turna apă să fiarbă, apoi, în cantitate egală, adăuga vinarsul. Avea o culoare arămie …Ne mai zvâream buricul degetului arătător în pahar, câteodată, să simțim gustul. Ne prefăceam apoi că e prea tare pentru noi, închideam ochii și…râdeam. Nu era mai tare ca vișinata adusă de Nelu Țarcă pe dos, despre care nu știa nimeni, decât noi, cei ce păzeam vacile și știam să păstrăm un secret.

Despre finalul petrecerii n-aș vrea să vorbesc prea mult, fiindcă s-ar duce naibii tot farmecul. Unii se duceau acasă, alții rămâneau de mas, în funcție de cât de des le-a venit rândul să-nchine fără să se îmbie.

Mă întreb și vă întreb, după această scurtă relatare, în câte case se mai organizează petreceri cu multe zeci de persoane de la care gazdele să nu aștepte nimic? Cred că este vorba despre bucuria de a primi oaspeți și de a le oferi cu drag din tot ce ai.

Așa erau oamenii pe vremea aceea…