Irina Petraș: Crăciun cu bunicii

Etimologic, bunătatea se aşează definitiv pe fruntea bunicilor noştri. Limba română nu reţine decât arareori mărimea/autoritatea şi bătrâneţea. În engleză, germană, franceză, de pildă, are putere mărimea autoritară, de îmblânzit, eventual, cu diminutive. În română, Bunul şi Buna, cu diminutivele asumate Bunicul şi Bunica, nu sunt concuraţi de tata ori mama mare, nici de tata ăl bătrân şi mama a bătrână. Calitatea esenţială e bunătatea, cu înţelegerea şi îngăduinţa alături şi de ambele părţi – înţeleaptă, din partea bătrânului, condescendentă, din partea tânărului.

Bunicii din cărţi, dar şi din viaţă sunt legaţi de un loc în care, cum ar spune Bachelard, căutăm culoarea noastră fundamentală; locul natal, cel spre care te îndrepţi cu amintirea sau aievea (verbul e aici foarte propriu, întoarcerea spre/la bunici aduce dreptatea şi îndreptarea, fie şi părelnică, a relelor dinăuntru şi din afară). Moşul este originar şi întemeietor. Strămoş, bunic, bătrân înţelept şi statornic, veghează şi dăruieşte (vezi ipostaza instituţionalizată de Moş Crăciun). Tot aşa, bunica arhetipală ar putea fi descrisă împrumutând secvenţe din portretul Mamei lui Blaga: o fiinţă primară, eine Urmutter, cu instincte materne şi feminine preistorice... Existenţă încadrată de zarea magiei...

            Mi-am cunoscut doar bunica din partea mamei, din Nocrich/Sibiu, și bunicul din partea tatei, din Ilba/Maramureș. De ei leg amintirile cu Crăciunul copilăriei. Bunica, mare cititoare de poveşti şi meşteră în făcut dulciuri mai puţin obişnuite la ţară: lichior de ouă, tort de ciocolată, își primea de sărbători nepoții cu cozonaci și hencleşe, cu masa mare întinsă în casa de dinainte să încapă toți în jurul ei, cu fața de masă albă ca helciu, pe care așeza în fața fiecăruia un bulgăre de mămăligă fierbinte, cu o adâncitură în mijloc în care să înfigi bucăți de carne, cârnat, caltaboș pescuite din marele ceaun de tuci care trona, sfârâind, în mijloc alături de o varză murată adusă din beci și feliată într-un blid mare de lut și de ulcele cu moare rece. Bradul, nu prea mare, dar împodobit frumos cu beteală, nuci poleite și globuri, era atârnat de grindă, să putem trece și pe sub el și să fie locul mai larg. Sigur, veneau colindători, dar mai ales îmi plăceau melodiile cântate la fluier sau muzicuță de fratele cel mic al mamei.

De la Ilba, țin minte o întâlnire de Crăciun a Petrașilor. Aveam vreo șase ani. În capul mesei, parcă văd mustața solemnă a bunicului, care mă privea amuzat-intrigat că îi spusesem bună ziua, fiindcă tradiționalul și aproape obligatoriul sărut mâna nu intra în vederile mele. Apoi, cufărul uriaș de lemn sculptat plin cu cozonaci puși la păstrare; stiva de perne înflorate, înaltă până la grindă; drumul cu sania de-a lungul satului, printre casele vopsite în albastru, ca să-i vedem pe toți și să ne vadă și ei. Sania cu zurgălăi era oprită din loc în loc de rude și prieteni ieșiți în drum cu ulcica de vin, cu pancove și cu cozonaci, ca să ciocnim de bună vedere…

Îmi place complicata istorie a Crăciunului ca sărbătoare ori rit păgân copiat în fel și chip de creștini și adaptat feluritelor credințe și cutume. Ca orice istorie, e poveste și interpretare liberă și greu de deslușit cu toate fețele sale. Eu o leg, cum ziceam, de strămoși, de bunici. De bunătate.