Ioan Aurel Pop: Crăciunul copilăriei, rânduială și așezare

- Când aţi mers pentru prima dată la colindat? Care a fost prima colindă pe care aţi spus-o la fereastra gazdei? Cu ce eraţi răsplătiţi?

- Povestea pomului de Crăciun. Când poposea în casă, cu ce îl împodobeaţi?

- Când a venit Moş Crăciun în casa dumneavoastră pentru prima dată ?

- Ce poveşti legate de Crăciun ştiţi de la bunicii şi părinţii dumneavoastră?

-Se află Crăciunul, cu toată salba de sărbători din preajma lui, în proiectele (scrierile) dumneavoastră?

Anchetă de Menuț Maximinian

....

Eu fac parte din generația de demult și, cu toate că mi-am trăit primii 34 de ani din viață sub comunism, am avut o copilărie fără griji și fără privațiuni. Nu pot spune același lucru despre viața părinților mei, dar asta este altă poveste. La colindat, am fost pe la 7-8 ani, la niște rude din satul de baștină al tatei, în vacanța „de iarnă” (nu „de Crăciun”), cum se zicea oficial atunci. Prima colindă auzită de mine și cântată de mine – cu poticneli – a fost „O, ce veste minunată!” (în varianta „Ce vedere minunată!”. Răsplata erau merele, nucile (unele învelite în staniol) și cozonacul. Câteodată, veneau între daruri și câte cinci lei. Pomul se împodobea invariabil în seara de Ajun (și se ținea până la Bobotează). Spun „se”, fiindcă eu nu participam. Eu plecam cu bunica prin nămeți, pe la vitrinele magazinelor și prin Orășelul Copiilor (la Brașov) și mă întorceam când bradul era gata (făcut de mama) și când Moșul tocmai „trecuse” pe la noi și „plecase pe la alte case”. Bradul avea câteva globuri de sticlă, transmise din an în an, nuci îmbrăcate în staniol, lumânări de ceară, „artificii”, vată pe ramuri în chip de zăpadă. De când am început să pricep lumea, venea Moș Crăciun și asta se petrecea de pe la trei-patru ani. De văzut, l-am văzut și am stat în brațele lui tot pe-atunci, dar în Orășelul Copiilor. Aveam pe undeva și o fotografie cu mine, speriat și retras, în brațele Moșului. A trebuit să-i spun o poezie mică și m-am împotmolit. Mai apoi a venit și acasă, fiindcă un vecin se îmbrăca în moș și intra pe la mai mulți copii din zonă. Eram deja în clasele primare. Destule, unele cântate, altele recitate. „Moș Crăciun cu plete dalbe” era o colindă care mă făcea să-mi imaginez sania prin zăpezi, cu moșul ținând hățurile. Reni nu erau pe atunci la noi. O poezie – pe care o știu și acum – începea așa: „Prin nămeți, în fapt de seară,/ A plecat către oraș/ Moș Crăciun cu-un iepuraș/ Înhămat la sănioară./ Drumurile-s troienite,/ Noaptea vine, gerul crește,/ Cu urechile ciulite/ Iepurașul se grăbește... Cred că era „folclor nou” și că, în loc de „Moș Crăciun”, se zicea la grădiniță „Moș bătrân”, dar nu conta prea mult. Bunica îmi spunea că „acolo” să zic ca ei, iar acasă să zic cum se cade și cum mă învăța ea. De altfel, la grădiniță și la școală, numele personajului era „Moș Gerilă”, însă știam că este o făcătură. Pentru noi, copiii, dacă aducea și el daruri, era bine primit. Da, am scris mici eseuri despre Crăciun și despre Paști, fiindcă aceste sărbători mi-au traversat viața și mi-au umplut-o de har. Faptul nu ține doar de credință, ci de viață în general, de nevoia noastră de spiritualitate, de buna cuviință, de împlinirile sufletești. Nașterea Mântuitorului este un miracol, iar moartea și învierea sunt un și mai mare miracol. Dar, dincolo de credință, oamenii au nevoie de ceremonii frumoase, de ceremonialuri, de cutume. Crăciunul – asociat în copilăria mea cu neaua (care „peste tot s-a pus”), deși Mântuitorul se născuse în „țările calde” – venea cu urători, cu multe colinde, cu „craii de la Răsărit”, cu neamuri în vizită, cu mâncăruri bune (între care mă fermeca aburindul cozonac), cu miresme fine și, peste toate, cu daruri. Crăciunul copilăriei însemna pace și liniște, rânduială și așezare, pentru că toți ai mei erau sau păreau fericiți, iar eu nu știam încă nimic despre greutățile vieții.