Elena M. Cîmpan: Un tărâm nevăzut, de Crăciun

- Când aţi mers pentru prima dată la colindat? Care a fost prima colindă pe care aţi spus-o la fereastra gazdei? Cu ce eraţi răsplătiţi?
- Povestea pomului de Crăciun. Când poposea în casă, cu ce îl împodobeaţi?
- Când a venit Moş Crăciun în casa dumneavoastră pentru prima dată ?
- Ce poveşti legate de Crăciun ştiţi de la bunicii şi părinţii dumneavoastră?
-Se află Crăciunul, cu toată salba de sărbători din preajma lui, în proiectele (scrierile) dumneavoastră?
Anchetă de Menuț Maximinian
...
Acel tărâm nevăzut, descris în cuvinte simple, loc al celor promise, din copilărie, îl aștept încă să vină. Sau eu să ajung la el.
Colindatul a început, cândva, demult, dar încă nu e deplină vremea
lui. O aștept încă să vină. Sau eu să ajung la ea. Colindele sunt parcă
încă pe drum și promit o eră a lor, când să răsune sufletele încălzite
de iubire, când să mai fie gazde, să mai fie fereastra. Am tot încercat,
dar n-am reușit să colind așa cum mi-aș fi dorit. Era câte un decor și
rămâneam atrasă doar de el. Era câte un mesaj ce încerca să se facă
auzit, dar se stingea prea devreme. Colinde începute și neterminate.
De la un an la altul, așteptam colindatul, al meu, al altora, învățam colinda, conștiincios, și,
deodată, fereastra nu se mai deschidea, ideea de gazdă dispărea, simțeam un neajuns și
dacă era o răsplată, și dacă nu. Tot merg la colindat și nu mai ajung, tot colind, fără să termin
colinda, într-un tărâm nevăzut, promis doar, ca început și ca sfârșit.
Pomul de Crăciun ajungea într-o bună dimineață, de Ajun. Mirare, exclamare,
uimire, nu prea multe explicații. Nici nu mă apropiam prea mult de el, de parcă s-ar fi spart
ori de parcă ar fi dispărut instantaneu. Mă uitam după bomboane, ele erau acolo, până după
Sărbători, timp în care nu era voie să se strice bradul. Mai desfăceam câte un staniol, de
pe dedesubtul crengilor, să nu se observe, și refăceam forma inițială, cu mare artă. Globuri
erau puține și în serie. Aceleași la bradul vecinei, al mătușii. Mirarea cum vine cineva cu
atâția brazi împodobiți nu mă preocupa decât foarte puțin. Un lucru se întâmpla fără excepție: bradul era adus ca din senin, peste noapte,dar stricarea lui,dezfacerea, dezpodobirea
îmi revenea negreșit, ca ceva obișnuit, la care nu mai puneam prea multe întrebări.
Moș Crăciun era Moș Gerilă. O singură dată mi-l amintesc, cu barbă lipită, în cojoc
alb și gri, de lână, cu o cușmă călduroasă, cu o curea lată și un sac de iută, cam vechi și
zdrențuros, în ideea de a semnifica arhaicul momentului și alte povești auzite, cum că Moșul
e bătrân, vine din cer, prin zăpadă mare. Și atunci chiar zăpada era de-adevăratelea, imensă, cât casele, mormane, troiene prin care se făceatunel, ca să ajung la școală, pe jos. Fără
întârziere.
Naivitatea, gratuitatea, „arta pentru artă” nu au constituit un punct forte într-o vreme. Părinții, bunicii nu-și pierdeau vremea spunând povești. Mai ales cu Moș Crăciun. Vizionând recent filmul „Moromeții” 3, chiar mă gândeam cănu l-aș vedea pe Ilie Moromete
spunându-i lui Niculae povești cu sau despre Moș Crăciun. Îl auzeam pe buniculvorbind
despre război, despre evacuare și revenire, despre foamete, despre colectivizare. Dar, cu
Moșul, mai ușor sau deloc. Bunica, în schimb, sensibilă și împăciuitoare, mai păstra misterul, dar, de obicei, după Sărbătorile de Iarnă. Avea prin dulap ceva păstrat, o portocală, o
banană, pe care ni le oferea și, ca o formă de convingere sau, poate, de prelungire a unui
inefabil, ne spunea că au rămas de la Moș Crăciun. Om darnic și bun.
Am scris din inspirația generoasă a Nașterii. Mai târziu, după ce am înțeles altfel
rosturile lumii, colinda/ colindul au căpătat alte valențe, ale împăcării sufletului cu lumea.
Poezia „și colindă, și colind” ( printre puținele cu formă fixă, cu rimă, din opera mea ) a apărut
în volumul „Pianul și alte poeme”, Editura Limes, 2010:
colinda mea e un colind
cu flori de gheață ce se prind
pe la ferești cu ierni domnești
ce-mi spun că ești acasă, ești
deschide poarta, stai în prag
e seara sfântă, dragul-drag
eu vin s-aduc povestea mea
doar tu în ea să crezi, în ea
vom sta o clipă amândoi
cât lumea va uita de noi
să strângem fulgi pe mai târziu
nimic nu-i veșnic, știi și știu
iar când e vremea ca să plec
dă, Doamne, -o noapte să nu trec
să stau cu tine până-n zori
să colindăm de mii de ori
să fim ca moșii, ca strămoșii
cu ochii albi de tot, voioșii,
pe tălpi zăpada să se prindă
colindul meu e o colindă...
Sunt puține colindele ce reușesc să ajungă, prin versurile lor, prin linie melodică, să creeze emoție și smerenie. Iar cele care o fac, se pot așeza la un loc cu textele sfinte, cu odele cântate veșniciei.