Leon-Iosif Grapini: Colindatul pe la case

Cu puține excepții, în fiecare an mi-am petrecut sărbătorile de iarnă în satul meu natal, Șanț.

În vremea copilăriei mele, la Crăciun și Anul Nou, ne sălta inima de bucurie, nu doar mie și surorii mele, ci tuturor copiilor din sat, era vremea câștigurilor bănești pentru cei mici. Mergeam la colindat, în grupuri de trei-patru colindători, luam casele la rând, prin frig și prin zăpadă, colindam în târnațuri friguroase sau în tinde largi și întunecoase, O, ce veste minunată fiind colinda pe care o știam cei mai mulți dintre noi. De la o vreme, înghețați de frig și cu vocea răgușită, am fi lăsat obiceiul deoparte, dar nu ne puteam lăsa de cei cincizeci de bani (în două monede), ba chiar și un leu, primiți pe colindă, bani mulți, dacă te gândești că, în acele timpuri, un film la cinematograful sătesc costa un leu și douăzeci și cinci de bani, iar biscuiții Eugenia, șaizeci și cinci de bani. Colindam și în Ajunul de Anul Nou, iar, în dimineața zilei de întâi ianuarie, mergeam la „gratulat”, doar băieții, răsplata era mică, cinci, cincisprezece sau cel mult douăzeci și cinci de bani, gospodarii cei mai zgârciți se aprovizionau din timp cu micuțele monede de cinci bani, așadar, câștigul nu compensa drumurile bătute, de la o casă la alta, prin gerul dimineții, însă, pentru o simplă urare, AN NOU FERICIT!, era, poate, o recompensă suficientă.

Între Crăciun și Bobotează, în fiecare zi, eu cu sora mea ne număram câștigul. Țineam monedele în căni de porțelan în care, peste an, mama păstra nimicuri (nasturi, ace, mosoare, piuneze și câte altele). Răsturnam conținutul pe masă și număram, cu încântare și satisfacție, monedele, de la cele mici, la cele mari, de un leu, monede de trei lei primeam rar, doar de la rude, le număram și plănuiam ce jucării și câte dulciuri ne vom cumpăra cu ele, deși știam că mama le va da, ca de fiecare dată, o altă întrebuințare.

Mai mare fiind, împreună cu prietenii, colegi de clasă, umblam cu Banda lui Jianu ori cu Plugușorul. Atunci, recompensa era mai substanțială, la numărătoare se adăugau și bancnote, nu prea mari, dar bancnote!

Astăzi, acest obicei, colindatul pe la case, este tot mai rar, copii să bată drumurile satului cu colindul sunt tot mai puțini, unele porți sunt încuiate, mai ales dacă zăpada lasă loc noroiului, lumea sărbătorește în familie și în fața televizorului.

Trăiesc, an de an, deși nostalgic acum, bucuria sărbătorilor de iarnă lângă bradul împodobit și printre ornamente așezate care pe unde prin casă, așteptând copii să mă colinde, așteptându-i îndeosebi pe nepoți, să-și deschidă cadourile aduse de Moș, și să mă bucur văzându-i fericiți...