Poeme inedite de Valeriu Stancu

 

lumi fără hotar

Visul – paloș de cleștar

Ce împrăștie lumină

Să-l orbească pe Icar

Pe pămînt ca să revină

Ori golem ori avatar

Vreo cassandră, vreo despină

Cu trup de mărgăritar

Și veșmînt de cofeină

Să-l gonească – iar și iar –

Pe-o spinare de delfină

Să nu zboare

La-ntîmplare

Și-n zadar

Pasăre de ceară fină

Pelerin și ornicar

Într-o vrajă genuină

Înspre lumi fără hotar...

pastel de întomnare

Răpusă-i vara! Sîngeră prin roade

Un zvon de jertfă, oarbă liturghie,

Că nu mai poate sufletul să-și ție

Încătușată patima ce-l roade.

Famelici nori în temnița azură

Ca-ntr-un potir de crin i-adună zorii

Și ca un laț se strînge în prigorii

Un cînt ce veșnicia ne măsúră.

Brîndușele pe dealuri se răsfață

Pețind melancolia dimineții.

Își răstignesc tăcerile profeții

Cînd lemnul crucii nu le e povață.

Octombrie, cînd nu se mai sfîrșește,

E cumpăna ce ne măsoară pașii...

Cuțitele și le ascut apașii

Să-i taie toamnei gîtul, mișelește.

Cu zboruri de abis pecetluite,

Plecat-au păsări. Cețuri de mătase

Le-ndeamnă-n cuiburi sufletul să-și lase

Să nu le-ntaine doruri și ispite.

Se leapădă de frunzele proscrise,

Păgîn, copacii verilor trecute.

Dar cine tînguirea să le-asculte

Cînd întomnarea-i leagăn pentru vise?

Sătulă de-ale vîntului proteste,

Doar în culori pădurea mai visează...

La poarta nopții, luna stă de pază

Și măsluiește prevestiri celeste.

Sub pași, cărări străine vor s-arate

Că sori se sting în orice-mpărăție.

Pe-altarul toamnei lacrima învie

Povești din rugurile-ncenușate

Despre lumina păsării ce-n moarte

Își dăltuie legendele-nvierii.

Iubirea se-nvenină în imperii

Întemnițate-n Marele Departe...

Melancolii, ca sărutări fugare:

Nu se-mplinesc, dar veșnic te frămîntă

Dorința arde, dar ispita-i sfîntă:

O cumințește ultima-ntomnare.

Ulei sfințit în candela privirii,

Nu poate cerul raza s-o cuprindă;

Ca Narcis de a rîului oglindă,

Se-mbată de mireasmă trandafirii.

Înduioșări învață să-și desfete

Dorințele cernute în vestale...

Azi mă răpești din versuiri banale

Și mă cufunzi în ceruri violete.

chemare fără ecou

Vezi tu, iubito, te-am chemat mereu

Să vii spre lumi ce nu știu să se nască,

Dar n-am gîndit că drumu-i lung și greu

Pentru făpturi de stirpe-mpărătească.

Iar tu împărățești peste-al meu gînd

Și peste zorii fragezi de lumină...

De-aceea-ți este pasul prea plăpînd,

Iar drumul către mine te-nruină!

relativitate

Știm amîndoi că lumea e prea mică

Pentru iubire, taine, doruri, vise...

Dar cerul nicăieri nu se despică

Să ne arate lumile promise!

Știm amîndoi că lumea e prea mare

Nu-ncape-n gînd, nu-ncape nici pe hartă:

Înstrăinări, invidii, depărtare

Se înfrățesc mereu să ne despartă.

Ce talger al balanței ne va ține

În binecuvîntări sau anateme?

Se rostuiește clipa în lumine

Cînd sufletul de zboruri nu se teme...

Știm amîndoi, cum știa și Socrate,

Că nu știm chiar nimic. Și mi se pare

Că lumea asta plină de păcate

Nu e răspuns, ci semn de întrebare.

năluciri astrale

Încă mai aveam iubite,

Vise făuream...

În zăpezi învăluite,

Îmi băteau în geam

Cu inele de safire

Și-n grai nelumesc,

Să îmi poată da de știre

Dacă mai trăiesc...

Erau ielele ninsorii:

Jocul mă chema

Spre ținuturi iluzorii

Fără umbra mea.

Azi, cînd vrăjile-s ucise,

Iar iubite n-am,

Fără doruri, fără vise,

Singur stau la geam.

Singură și steaua-n ceruri

Mai lucește-abia

Printre-atîtea giuvaeruri

Pare-un fulg de nea.

Dar, împărățind pe-o mare

De singurătăți,

Steaua azi nu mai apare

Ca-n trecute dăți,

În fereastra mea să bată

Raza-i de argint...

Basmele cu-„a fost odată”

Chiar și azi mă mint!

nesomnul crescătorului de statui

Doar el o putea vedea.

Doar el o putea auzi.

Cea mai statornică iubire din închipuire.

Era creația lui și o păstra farouchement numai pentru sine

O veșnicie o plămădise în gînduri, în vise,

în himerele ce-i asaltau

singurătatea...

O renăștea în fiecare noapte, o visa în fiecare zi,

iar ea devenea tot mai enigmatică pe măsură ce-o înstrăina

de propria înstrăinare.

„Sunt un biet crescător de statui”,

își spuse, cînd o auzi cum îl roagă să nu o chinuie

remodelînd-o la nesfîrșit,

în fel și chip:

„E ca și cum ai vrea să mă cioplești

dintr-un bloc de marmură, cu o daltă de aer!

Chiar crezi că poți să mă tai,

să mă tunzi, să-mi dai fel de forme,

așa cum faci cu forsiția înflorită în grădina ta,

în primăverile surghiunite ca niște amintiri?

Eu sunt aceeași pentru totdeauna:

prima ta grijă și ultima ta iubire!”

« Cine știe cît va mai dura pentru mine acest „totdeauna”,

dacă nu voi mai putea să o recreez? », și-a spus, hotărînd să-și intituleze capodopera „Madona cu eșarfă galbenă”.

Transformarea umbrei în petale de crin

(suită în dor minor pentru vers alb și orfevru)

Laudă ție, moarte, cetate a celui de pe urmă desfrîu!

Nemurire înseamnă

să poți aduna sub același semn

razele întunericului din paradis,

lumina infernului

și sufletul care să le încapă

***

Nu-ți fie teamă, sunt bolnav de vise

Și-mpătimit, durerile îmi port

Prin somnul nopților mereu ucise

De ochiul meu împătitmit de mort...

***

Aripă de lăstun

de noapte săgetat,

clipa,

cîntul risipind,

doar în cînt rămîne,

așa cum visul își află rostul

doar în creierul ce l-a zămislit

pentru a nu fi înțeles

decît purtînd masca fățarnică a tălmăcirii

***

Privire fără orizont,

neîncrederea

face inima să bată

doar în întunericul primordial,

întunericul ce-i scaldă

pelerinajul

spre un nicăieri oropsit de soartă.

Laudă ție, moarte, cetate a celui de pe urmă desfrîu!

***

Scripturile își nasc adevărul

de nezdruncinat

din logica lui „crede și nu cerceta!”.

Sancta simplicitas!

Buzele mele nu rostesc niciodată

acest adevăr nepămîntean,

iar ochii mei nu-l văd:

el e

un discipol aflat în căutarea maestrului,

un apostol în căutarea unui Iisus,

așa cum cele șase personaje ale lui Pirandello

se află veșnic în căutarea unui autor.

Nu întotdeauna caii cei mai iuți ajung primii la potou!

***

Trupul și toate ale lui –

dureri, suferință, degradare,

plăcere, satisfaceri, extaz –

le-am neglijat de cînd mă știu,

dar de sufletul meu am grijă zi și noapte:

îl hrănesc cu poezii și vise!

Cea mai grea povară

pe care am purtat-o vreodată

a fost povara tăcerii:

a universului, a sufletului, a cuvîntului...

Dacă sunt în cădere liberă,

apare de niciunde aripa de înger

a unui vers,

frumoasă ca un vis împlinit,

și mă reînvață zborul.

***

Propriul trecut mă ia adeseori prin surprindere:

se remodelează

în funcție de capriciile unui viitor

pe care numai el îl / le cunoaște.

Drumurile –

mai line, mai repezi, mai povîrnite,

mai drepte, mai întortocheate,–

pe care m-au purtat în neștire pașii,

n-au fost niciodată ale mele

Izvorăsc din mine însumi

ca apa țîșnită din stînca lovită de toiagul magului.

Laudă ție, moarte, cetate a celui de pe urmă desfrîu!