La Asfinţit de Eden

V-aţi întrebat vreodată dacă Edenul are un dublu? Şi cum ar fi acela? Ce formă poate lua, aici, în planul terestru, opusul grădinii paradisiace? Leon-Iosif Grapini face acest exerciţiu de imaginaţie iar răspunsul, cuibărit între coperţile unei cărţi, la fel ca odată, speranţa în Cutia Pandorei, este: Cetatea. Nu una oarecare, o cetate al cărei zid ”era atât de lung, încât ai fi putut spune că nu se termină (...) atât de înalt, încât nici nu se pune problema să te gândești măcar că ai putea să urci (...), nu are nici cea mai neînsemnată cale de pătruns dincolo de el (...)”. Este Cetatea cu nebuni, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2012.
În inelul strâmt al acestei cetăţi, nebunia se desfăşoară, se destinde sub forma a opt povestiri-raze: Poveste, De vis sau de moarte, Neomul, Când timpul are prea multă răbdare, Cetatea cu nebuni, Corela, Floarea Soarelui, Satul orgolioşilor. O roată a pierzaniei, a nimicului, rostogolindu-se la infinit prin labirintul degradării, decrepirii fiinţei, fără firul Ariadnei, fără cunoaşterea luminii, fără speranţa salvării.
În aceste povestiri, Leon-Iosif Grapini vânează fiinţa (de)căzută, neterminată, neisprăvită, înjosită, lipsită de rost, neomenească; peniţa devine lance şi crucifix, cuvântul scris impune penitenţa şi exorcizează demonii destăinuindu-le numele. E o lume strâmtă pentru o nebunie atât de mare, o lume respirând angoasă, frici primordiale, dureri şi tenebre încolăcind resturi de speranţe, implacabilul sufocând vise, flagelând fiinţele contorsionate într-o existenţă la jumătatea distanţei dintre animal şi om, o altă dimensiune, palpabilă, palpitândă şi spasmodică totodată, fragilă prin durere şi sfâşiere, oripilând prin monstruozitate, prin defilarea unui bestiar al posibilităţilor sufleteşti.
Leon-Iosif Grapini ascunde întreagă această Curte a miracolelor într-o poveste despre bine şi rău, despre întuneric şi lumină, despre umanitate şi reversul ei, o evanghelia apocrifă a răului în care lumea nelume începe ”când a venit Moisil în Valea fără Nume, (...) întrucât numai El a îndrăznit a trece Dincolo.” După care viaţa curge fără a mai avea conştiinţa şi siguranţa unei graniţe faţă de vis sau de moarte, în Polis-ul acesta în care se instaurează o democraţie a nebunilor, ”liberi” să-şi trăiască macabrul destin.
Este acest dublu al Paradisului sortit unei eterne damnări? Răspunsul se lasă aşteptat până în proza care încheie ciclul nebunilor: Satul orgolioşilor, dar discrete, irizate revelări sunt presărate în calea cititorului, ca într-o vânătoare de comori, de către Leon-Iosif Grapini, mai cu seamă în povestirile de o rară delicateţe, profunzime şi emoţie, De vis sau de moarte şi Floarea Soarelui. Povestea despre bine şi rău se descoperă ca fiind povestea atât de veche despre dragoste şi moarte, povestea despre Cain şi Abel. O poveste despre căutarea ţapului ispăşitor şi despre asumarea îmbrăcării, interpretării acestui rol. ”Mascarea este crearea unui ”al doi-lea chip”. Ea serveşte, conform lui Ronald L. Grimes funcţia
rituală, care întrupează puterile spiritelor, funcţia fixatoare, manifestată în masca mortuară dar
şi în masca de teatru, funcţia de ascundere, care îndeplineşte un rol social de disimulare,
funcţia de întrupare care reprezintă deja un proces de demascare (în artă, vezi Ensor),
determinând astfel eliberarea eului şi funcţia de expresie, menţionând aici machiajul dramatic.
Acestea înglobează toate categoriile şi rolurile măştii. ”*
În ”Cetatea cu nebuni” masca exorcizează diformităţile, blocajele, derapajele profunde ale societăţii, asanează şi purifică prin poziţia sacrificială asumată într-un timp în afara timpului, dar nu într-un spaţiu uitat de Dumnezeu, pentru că acolo El îşi are aleşii lui, care nu sunt şi aleşii lumii acesteia, aşa cum reiese din scena în care sufletul tatălui mort, captiv între două lumi, îşi vede fiul nevolnic, nu cu ochii trupului, acum închişi, ci cu aceia care pot scruta adevărul şi eternitatea: ”Şi culmea, în încăpere nu era decât Ionuţ, culcat alături, iar prin semiîntumericul odăii se putea vedea, dacă nu era cumva o farsă a semiluminii, o altă înfăţişare a puiului de om, frumoasă ca a mâne-sii, radiind de sănătateşi de fericire, iar părul lui fără culoare, mereu încâlcit şi zburlit, acum era galben ca bobul de grâu copt şi încâlcit numai atât cât îl încâlceşte zvârcolirea firească a capului pe pernă, iar în colţurile gurii avea întipărit un zâmbet pe care numai copiii-copii îl au când visează în somn lucruri numai de ei ştiute, iar trupul lui puţintel era întreg şi zdravăn, ca al celorlaţi copii din sat, şi toate acestea l-ar fi minunat într-atât pe Ion, încât nimeni nu i-ar mai fi putut închide gura căscată de s-ar fi îngropat cu ea aşa (...)dacă nu l-ar fi uluit cu totul altceva, (...) ceva ce şi-ar dori oricare dintre bărbaţii ce ştiu ce înseamnă să ai copii şi să nu-i ai, Ionuţ a deschis ochii şi, privindu-l aşa cum îşi închipuise Ion că trebuie să privească un copil când deschide ochii la dimineaţă, a rostit cuvântul tată.
În Cetatea cu nebuni a lui Leon-Iosif Grapini, Nebunia devine o mască iar Nebunul salvează lumea. Nu este o revelare de natură să aducă serenitatea ci aviditatea aşteptării cuvintelor salvatoare: ”Scoală şi vină aici unde ţi-e locul.”

*Imaginarul măştii.Reprezentări în arta europeană a secolului XX , - Doctorand, Nicoleta Vuţescu.