Cu Viorel Mureșan

Am multe prietenii, păstrate pînă astăzi, din anii liceului (tocmai ne pregătim pentru întîlnirea de 50 de ani) dar și mai multe din anii de facultate și de Echinox. Cum să-i uiți pe colegii de cameră timp de 4 ani, la căminul Avram Iancu din Cluj, Viorel Mureșan, Vasile Filip, Doru Mateoc, Ilie Rad, Marius Iosif, Mircea Berceanu, Simion Răchișan, Ioan Urcan (din păcate, el nu mai este)?! Legat de fiecare am cîte o amintire pregnantă și cu toți am păstrat pînă azi comunicarea.

Totuși, prietenia cu Viorel Mureșan era și este altfel. Coborîse din cauza limbii ruse

în anul nostru din cel în care erau Radu G.Țeposu, Ioan Groșan, Ion Simuț – binecunoscuți azi. N-avea nimic de țăran în el, dar vorbea și vorbește cu plăcere în grai – inclusiv la examenul de teoria literaturii cu Ion Vlad muia cîte un concept, era dus la bibliotecă, era deja redactor la Echinox, poet recunoscut – ceea ce însemna pentru noi publicarea unei pagini de poezie în Echinox, și avea un umor grozav – pe care și l-a păstrat. El mi i-a arătat prima oară pe expresioniștii germani, lui îi arătam fiecare poezie scrisă, el mi-a arătat Clujul cu cîrciumi mici și murdare, Clujul cu case părăginte, mici, acoperite cu carton asfaltat, Clujul de lux. Dar cel mai mare spectacol de cameră, neregizat, spontan, era seara tîrziu, după ce intram în pat, Cenaclul Sîmbra, inventat și botezat astfel de Viorel. Creațiile spontane, numite presupuneri , erau scurte versificări umoristice și erau reținute într-un caiet în funcție de rîsul provocat. Evident, el era campionul, iar presupunerea campioană, reținută peste ani, este: „De cantitatea mare-a servii/Crescuta-au gîlci la buca Pervii”. E, aici „văzul” lui Viorel, e inventivitatea lingvistică. Și în poezia pe care o scrie astăzi există sublimarea văzului, a viziunii, a aerului, a culorilor.

Mă întîlnesc cu Viorel și Zoe Mureșan de cel puțin trei ori pe an. Nu e moment mai fericit pentru mine decît atunci cînd ne întîlnim la Brădet. Viorel are un traseu pe care îl străbate pînă la un loc de odihnă, cu masă și lavițe, unde stă și privește. Așa l-am surprins:

Ulicioara aceasta ajnge într-un cîmp

Cîmpul e străjuit de o pădurice de mesteacăn

Și plop  

Unde se întîlnește ulicioara cu păduricea

E o masă și două bănci din lemn

O flanchează

De departe se vede o mogîldeață

Așezată cu fața spre drum

Și capul dat mult pe spate

Să vadă lumina de august

E un om

Frunzele unui plop tînăr

Au sclipiri argintii

Acuma îl recunosc

El e

Se ridică să-mi facă și mie loc pe bancă

Nu

Să ne întoarcem

Sîntem așteptați