Dan Puric: Suferinţa nu se analizează, iubirea nu se analizează şi nici Dumnezeu nu se analizează, cel mult poţi să le mărturiseşti

Unii se mai întreabă: ce are Dan Puric, ce face, ce spune Dan Puric, de e aşa iubit? Eu am găsit demult răspunsul. Dan Puric vine ca un balsam pentru suflet în vremurile bolnăvicioase pe care le trăim, unde aproape totul e un joc de aparenţe şi imagine. Capacitatea interioară a lui Dan Puric vine însoţită de curajul asumării, curajul de a se dezvălui, curajul de a-şi spune poveştile.

Dan Puric reuşeşte să te scoată din acea stare de inadecvare, despre care scria aşa bine Octavian Hoandră. Inadecvarea, scria Hoandră este cu siguranţă acea calitate, care te ajută să nu-ţi (mai) doreşti să vezi ce se petrece cu tine şi cu ceilalţi. ,,Asta nu înseamnă, neapărat că te-ai retras, că fugi de lume şi că nu mai ai contact cu ceilalţi. Poţi să te afli în vâltoarea vieţii, să fii între oameni mulţi şi chiar să ţi se pară că e chiar ceea ce trebuie să faci.

Mai degrabă, aceasta este un fel de atitudine, în care, nu vrei să vezi şi să iei act că până la urmă tot tu vei fi cel care te vei analiza şi judeca”. Şi vine Dan Puric şi te ajută să citeşti în propriul destin.

Dan Puric a fost marţi, 14 mai, la Bistriţa, fiind invitat pentru a doua oară la Seminarul ,,Medicină şi Teologie”. Potrivit programului trebuia să vorbească undeva în jurul orei 12.15. A vorbit, dar ceva mai târziu. L-am întâlnit chiar în holul hotelului unde a fost organizat seminarul. Ieşea din lift. L-am salutat zâmbind, aşa cum saluţi un om drag şi i-am spus: bine aţi revenit la Bistriţa! Dan Puric are o linişte a lui, chiar şi în răspunsuri. Am avut şansa unui interviu cu Dan Puric, acum trei sau patru ani, sau mai mulţi, nu mai reţin exact. Ştiu doar că nu l-am uitat şi ţin la interviul cu Dan Puric…

Între timp, vocea lui Dan Puric se aude tot mai des, mai ales în preajma sărbătorilor de Paşte şi Crăciun. E bine. Cu cât mai des, cu atât mai bine. Fiindcă ne place şi face bine la suflet. În ciuda oboselii pe care i-am simţit-o, în ciuda oamenilor care îl iubesc, dar nu mai ştiu când să se oprească din împărtăşitul iubirii, Dan Puric a fost ,,prezent” şi a vorbit. Despre suferinţă, despre credinţă, despre iubire. Despre trăirea adevărată. Şi îl mai iubesc pe Dan Puric pentru ceva. Pentru prietenia cu doctorul Pavel Chirilă, un om minunat.

În timp ce vorbea Dan Puric, îl priveam pe doctorul Pavel Chirilă şi mă gândeam cât de frumos îşi preţuiesc prietenia aceşti doi oameni… M-am desprins cu greu din această întâlnire care mi s-a părut mult prea scurtă. M-am bucurat şi de reîntâlnirea cu doctorul Mircea Gelu Buta, gazda evenimentului, de reîntâlnirea cu o prietenă din copilărie, de revederea cu oameni dragi. Totul pe muzica oferită de Corul de cameră ,,Psalmodia Transylvanica”. Noi oamenii avem mare nevoie să rezonăm…

Mai jos redau câteva dintre gândurile lui Dan Puric rostite la Bistriţa…

*suferinţa nu se analizează, iubirea nu se analizează şi nici Dumnezeu nu se analizează, cel mult poţi să le mărturiseşti.

*atitudinea creştinului în faţa suferinţei este una fundamentală, în primul rând nu lasă pe semenul lui, singur, în faţa suferinţei. Suferinţa creştină este de tip comunitar.

*dacă eşti creştin nu poţi decât să ai o atitudine mărturisitoare în faţa suferinţei în închisorile comuniste. Bunii mei, mărturisirea nu înseamnă a spune ceva, în care condiţia ta este în risc. Martorul, mărturisitorul nu vorbeşte de trecut ca un istoric, el punea trecutul la lucru, ca să aibă efect în prezent.

*închipuiţi-vă dumneavoastră aceste jertfe, care în marea majoritate sunt necunoscute, în faţa unei lumi care vine peste noi. (…) Suntem liberi să alegem: să tăcem şi să lăsăm suferinţa să se ducă în singurătatea ei, să îi mai punem o piatră sau să o ducem…Într-o societate civilă, zăpăcită, în care se creează confuzii zilnice, în care se creează tulburări de mentalităţi, lucrurile acestea trebuie uitate. Îndemnul nu este la răzbunare, pentru că nici un creştin nu se răzbună, ci la a duce mai departe aceşti oameni pentru a ne redresa demnitatea de creştin.

*societatea care vine peste noi are numai raţiuni, nu are suflet, de asta Blaise Pascal a spus că ,,inima are raţiuni, pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte”. Ei sunt convinşi: este demonul raţiunii, şi în final se mai ridică un demon, al patimei, care spune: eu nu am nevoie de raţiune. Se induce această stare de patimă continuă.

*Pornind de la vorbele Părintelui Stăniloaie care spune: să presupunem că îngerul străbate fiinţa şi priveşte cu ochi omeneşti tot ceea ce se întâmplă. Fiecare om are un înger în el. Se spune că la un moment dat omului i se dă ochiul îngeresc să vadă, şi atunci când vezi ţara asta prin ochii îngereşti, ştii că e grădina Maicii Domnului.

*Nu putem să îi lăsăm singuri pe aceşti martiri în morminte necunoscute. Nu putem să lăsăm suferinţa într-un neant. Vedeţi, cea mai frumoasă definiţie a comuniunii a dat-o Părintele Stăniloaie. A zis: satul românesc este cea mai perfectă comuniune de oameni liberi.

*Înclin să cred că ceea ce ne salvează este aplecarea noastră, îngenuncherea noastră către jertfa martirilor noştri şi cu măsura cu care noi recunoaştem cu sufletul jertfa, cu aceeaşi măsură vom avea puterea de a rezista astăzi.