Doamna învățătoare Ana Hordoan, din Cristeștii Ciceului, la 93 de ani! Dascăl pentru aproape un veac

Aș vrea să mă prezint: sunt fiica învățătoarei  Hordoan de la Cristeștii-Ciceului. Poate puțini își mai amintesc de dânsa. Sunt 37 de ani de când s-a pensionat deci, după un simplu calcul,  ultimele ei generații de elevi sunt trecuti de 45 de ani.

Pe 5 noiembrie, împlinește 93 de ani. M-am tot gândit care ar fi cadoul potrivit pentru a marca această venerabilă vârstă? Un obiect banal de care, cu siguranță, nu mai are nevoie? Oare ce i-ar aduce bucurie?

Concluzia? Recunoașterea unei vieți impecabile și împlinite, faptul că a ajuns aproape de linia de sosire fără a i se putea aduce vreun reproș. A ajuns până aici cu o minte și o intuiție atît de ancorate în realitate, atât de actuale vremurilor pe care le traversăm încât ne uimește pe toți. A rămas toată viața dascăl, nu la catedră ci în viață. Și asta o spun eu , în calitate de fiică, o spun nepoții dânsei care tot timpul i se destăinuie și-i cer sfaturi pertinente și utile, o spun rudele și vecinii și toți cei care-i mai trec încă pragul.

A fi dascăl e un har, e o vocație. În momentul în care intră microbul acesta în tine, devii dascăl pentru o viață întreagă și nu poți renunța la asta. Așa a fost și este MAMA: DASCĂL PENTRU APROAPE UN VEAC sau, așa cum îi place să-și spună, ultimul mohican al unei prețioase generații de dascăli sau veteranul acestora.

Aș duce-o în fața elevilor mei să fie mărturie a trecerii timpului, să le vorbescă despre frumosul și adevărul din viață dar mi-e frică de biata ei inimioară împovărată de ani…

A traversat perioade istorice  grele. Născută în anul 1930 era destul de mare să cânte ,,Imnul regal” în timpul monarhiei, să fie marcată de ororile celui de-al doilea război mondial. Deseori ne povestește cum a simțit realitatea dură a războiului , tercerea armatei ruse dar și a celei germane, mobilizarea tatălui și a fraților ei în armată dar și studiile pe care a trebuit să le facă în limba maghiară. A urmat perioada grea a comunismului, a căderii acestuia, pandemia și iată, noile confruntări sângeroase din prezent.

A trăit să-și vadă copilul murind, o durere cumplită pe care nu credea că ar fi în stare s-o depășească. A trăit  să-și vadă soțul trecând poarta veșniciei după ce 64 de ani au mers mereu umăr la umăr. Dar a rămas încă aici, lângă noi cei care o iubim, pentru că ne este indispensabilă. Puterea de încurajare a celor din jur rămâne trează în sufletele noastre. Mereu găsește calități neștiute pe care le pune în lumină și te face să-ți crească aripi pregătite pentru zbor. Este toată acțiune și curaj și-ți dă încredere în forțele proprii. Ca mamă , mereu găsește momentele potrivite să-mi dea putere să merg mai departe și spune; ,,Niciodată să nu-ți fie frică. Fă ceea ce crezi că-ți place, chiar dacă e greu, fiindcă lucrurile dificile aduc satisfacții mari iar lucrurile mărunte aduc satisfacții mărunte.

Iar vocea ei? A trecut pragul mai multor generații, ne-a lasat-o moștenire peste timp așa încât să aducem bucurie în momente deosebite. Cel mai frumos proiect  al ei este să ne audă pe toți cântând cu ea cântece vechi, ce au rămas noi, peste timp.

Dar ea mai trăiește pentru familie și pentru educație și găsește resurse de viață frumoasă, își face planuri mărunte de viitor și continuă să ne uimească cu energia și forța ei. Eu, atâta timp cât o am alături, am curaj să fac orice, sunt încă copil.

Iar acum mă întreb, fiindcă nu am posibilitatea de a verifica vreo statistică la nivelul județului: oare mai este cineva în viață, din tagma celor care slujesc și au slujit educației, cu așa venerabilă vârstă? Și dacă răspunsul este DA, cu siguranță, până când sunt încă printre noi, acești OAMENI s-ar bucura să fie căutați. Nu e bine să fie  uitați într-un ungher al unei case modeste de la țară... Ei trăiesc din  amintirile lor frumoase pe care abia așteaptă să le spună cuiva ce se arată interesat.

Iar DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE HORDOAN este încă mama noastră, a celor din familie, a foștilor săi elevi, a vecinilor și cunoscuților de aceea

 ÎȚI SĂRUTĂM MÂINILE, MĂICUȚA NOASTRĂ IUBITĂ! 

Claudia Aurora Morar, profesor pentru învățământ primar la Școala Gimnazială ,,Alexandru Vaida-Voevod”, Cluj-Napoca