Ana și Iacob Hordoan, un cuplu de dascăli model

Acum câtava zile m-a impresionat un material din care citez doar o scurtă secvență ,,Excelența Sa , dascălul , șlefjuiește nestematele altora și vinde pe bani mărunți secundele fiilor lui.”
Am cescut în școală pot spune pentru că viața părinților mei a fost dedicată, în întregime, aceste instituții. Un cuplu de dascăli model ai Cristeștiului, și nu unul singular deoarece, în această școală etalon, de-a lungul timpului s-au perindat cupluri de dascăli model de parcă un magnet i-a atras aici. Modele de echilibru și dăruire, cu talente și înclinații diferite, dar care au știut să se completeze realizând separat chipul dascălului perfect iar ca și cuplu, exemple de conduită și sacrificiu pentru copiii ce le-au fost încredințați spre modelare.
Tata, domnul profesor Hordoan, un bărbat înalt, semeț, l-am cunoscut cu argint în păr deoarece eu am venit pe lume destul de târziu. Îmi amintesc cum era ca părinte, veșnic neobosit, învățându-mă toate lucrurile utile într-un mod plăcut, făcându-mi jucării din materiale din jur. Chipul lui îl văd când m-a învățat să-mi leg șireturile, când îmi punea picioarele ude și înghețate de la săniuș în cuptorul sobei de lemne, când mă lua în cârcă sau după cap și mă învăța elemente simple de gimnastică, când cânta cu mine alături la prima vioară confecționată din tulpină de porumb, când îmi făcea fluier din păpădii sau îmi explica probleme la matematică. Era așa frumos alături de el ca tată.
Îmi amintesc de el ca dascăl, semeț, echilibrat, bine pregătit, bine documentat și predând istoria ca pe o poveste veche de viață iar geografia ca pe o călătorie. La școală era ,,tovarășul profesor” și nicidecum nu aș fi îndrăznit să trag cu ochiul în geanta lui de școală căutând rezultatele în avans ale unor teste , considerând acest gest un adevărat sacrilegiu.Mă urmărea dacă îmi găsesc timp pe parcursul zilei pentru studiu la materiile dânsului și când vedea că nu am învățat, mă asculta a doua zi.
Un om activ pe tot parcursul vieții. Alături de materiile pe care le preda cu atâta plăcere, a fost cel care a introdus,din pasiune, jocul de oină în școală el nefiind profesor de sport,ridicând echipa Cristeștiului până la finala Campionatului Național de Oină. O vitrină întreagă din școala copilăriei mele era plină de trofeele echipei de oină. Era cărunt , intra în terenși juca iar din tribune se scanda ,,Hai, Surule!” O altă mândrie a profesorului Hordoan era faptul că a muncit personal la construcția noii școli a satului. Era un om foarte harnic și priceput așa că nu s-arușinat să trudească la ars de cărămizi, la cărat pietre și alte materiale de construcție. Din contră era un motiv de mândrie și de satisfacție că ,,Am ajutat cu mâinile mele la această construcție”.
Era diriginte și pentru că nu voia să-și priveze elevii de bucuria de a participa la spectacolele ce aveau loc în școală, nefiind priceput la muzică, o chema pe mama în ajutor.Cu vocea ei deosebită , învățătoarea Hordoan ajungea la sufletele elevilor soțului ei și realiza secvențe de neuitat în spectacolele școlii. Uneori își reuneau clasele realizând spectacole minunate. Micuță fiind, participam cu plăcere la repetițiile lor, Acum, după mulți ani, îmi răsună în minte cântecul ,,Rodica” pe versurile poetului Vasile Alecsandri și imaginea elevilor ce aruncau cu semințe de grâu peste cosițele junei Rodica ce purta ,, cofița cu apă rece pe ai săi umeri albi, rotunjori”. Câteodată se schimba programa școlară la matematică la ciclul primar și apăreau probleme care o găseau nepregătită pe mama. Atunci, cu răbdare , intervenea tata, găsind modalități accesibile de rezolvare pentru elevii de vârstă școlară mică. Astfel se completau cei doi dascăli.Câteodată simțeam că fură,pentru școală, din timpul ce ar fi trebuit să fie numai al meu. Cu toate acestea nu am avut niciun resentiment deoarece au știut să mă includă și pe mine, mezina familiei, în programul lor zilnic, în orele dedicate școlii și familiei așa încât am crescut ca un copil al școlii.
Pe mama , învățătoarea Hordoan , o știu ca dascăl de la cea mai fragedă vârstă. A luat clasa I când eu nu împlinisem încă 6 ani. A făcut cerere specială la ISJ să pot fi înscrisă la școală ținând cont că peste exact 30 zile împlineam vârsta școlară dar nu i s-a aprobat. Foarte des participam la orele mamei mele de la clasa I și am învățat în avans cititul și scrisul . Mult timp i- am considerat colegi de clasă pe elevii mamei mele. Avea în școală un colț viu cu numeroase specii de flori pe care le îngrijea cu o atenție deosebită. Dar ceea ce a rămas adânc întipărit în sufletul meu a fost puterea de încurajare a celor din jur, mereu găsea calități neștiute pe care le punea în lumină și te făcea să-ți crească aripi pregătite pentru zbor. Era toată acțiune și curaj și-ți dădea încredere în forțele proprii. Ca mamă , mereu a găsit momentele potrivite să-mi dea putere să merg mai departe și spunea; ,,Niciodată să nu-ți fie lene. Fă ceea ce crezi că-ți place chiar dacă e greu fiindcă lucrurile dificile aduc satisfacții mari iar lucrurile mărunte aduc satisfacții mărunte.
Revin la cuplul de dascăli, Hordoan. Nu mai contează datele stricte, anul absolvirii sau al ieșirii la pensie important este că toată viața și-au dedicat-o școlii incluzând familia în școală și nu invers. Și spun ,,toată viața ” fără să greșesc. Au continuat și după pensionare să trăiască pentru școală. Tata a dorit să respecte etapele unei vieți etalon: să zidești o casă, să plantezi un pom, să întemeiezi o familie și să scrii o carte. A scris poezii pe care le-a editat și care scoteau în relief adevăruri existențiale și lacune politice și mi-a lăsat în manuscris un ghid al jocului de oină cu rugamintea de a-l publica și da prin școli în speranța că într-o zi , alături de alte sporturi de echipă, oina va fi iar un joc mai popular. În calitate de fiică, mi-am adus mustrări conștiință că nu am făcut publică viața și personalitatea lor. Mai rar o așa familie. Au lucrat în aceeași școală peste 40 de ani, au avut o căsnicie de 64 ani iar tata a murit anul trecut, 2015, la 10 zile după ce împlinise 91 de ani, în Joia Mare din săptămâna patimilor, fără niciun regret. Ne spunea ,,Să nu fiți supărați. Eu trebuie să mor dar sunt foarte împăcat că am realizat tot ceea ce mi-am propus în viață și nu am trăit degeaba.” I-a dat Dumnezeu, până în ultima zi, o minte ascuțită și lucidă și puterea de a se bucura de viață.
Și mama mea mai trăiește pentru familie și pentru școală și găsește resurse de viață frumoasă, își face planuri mărunte de viitor și continuă să mă uimească cu energia și forța ei. Atâta timp cât o am alături am curaj să fac orice, sunt încă copil...Trăind într-o așa familie, puteam să îmbrățișez o altă meserie înafarăde cea de dascăl? Eu zic că nu.
Cu siguranță, până când încă printre noi, acești OAMENI s-ar bucura să fie căutați și nu uitați într-un ungher al unei case modeste de la țară... Ei trăiesc din amintirile lor frumoase pe care abia așteaptă să le spună cuiva ce se arată interesat.