Doamne, ce mâncare bună!

În vremurile noastre trăim striviţi între o bizară alianţă dintre trusturile monopoliste alimentare şi cele din industria farmaceutică. Primele spun că ne hrănesc, dar de fapt ne îmbolnăvesc prin produsele cu adevărat toxice, „bombe pentru organism”, iar apoi cetăţeanul merge să se trateze şi cu medicamentele livrate îl omoară, de obicei distrugându-i organele vitale: ficatul, rinichii, fără a rezolva însă problema de bază a omului bolnav. N-ar putea statul să ne protejeze? Statul comunist o făcea, dar cel zis democratic n-o face.
La aceasta se mai adaugşă prostul nostru obicei de a ne aşeza la masă şi începem să mâncăm, ceva mai rău decât dobitoacele, fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru masa ce ne-o întinde mereu, ca cea mai bună gazdă din Univers.
Se spune că, într-o zi, împăratul bizantin Teodosie cel Mare plecase la vânătoare şi după amiază, ostenit, ajunse cu cei câţiva tovarăşi ai săi la o mănăstire. Monahii l-au primit bine, apoi l-ai întrebat dacă n-ar voi să mănânce ceva. El zise că vrea. I-au adus pîine, untdelemn, câteva legume, pe care Teodosie şi companionii le mâncară cu plăcere. La sfârşit, împăratul zise stareţului;
-Ştii cine sunt eu?
-După veşminte, cred că sunteţi unul din boierii împăratului.
-Sumt chiar împăratul. Foarte bine am mâncat aici şi pot spune că nici la cele mai de seamă ospeţe ale mele nu mi-a căzut aşa bine. Ce secrete aveţi?
Monahii îngenuncheară auzind că este chiar împăratul lor, iar apoi ziseră:
-Măria-ta! Noi, când pregătim hrana pentru fraţi şi străini, o facem aducând multe-multe mulţumiri lui Dumnezeu, care ne-o dăruieşte. Mereu ne rugăm şi binecuvâmtăm şi astfel avem hrana cea adevărată, pe când la palatele domniei voastre, se face cu multă strigare, fără pacea inimii, ba chiar cu certuri sau furăciuni, fără mulţumire lui Dumnezeu. O asemenea hrană satură foarte puţin.