Dragostea pentru Ţinutul Năsăudean

         Profesorul Ion Istrate, absolvent al Colegiului „George Coşbuc” din Năsăud, îşi arată preţuirea faţă de meleagurile natale în volumul Năsăud, dragostea mea, apărut de curând la Editura George Coşbuc.

         Cartea a fost lansată în foaierul Liceului Grăniceresc, fiind un bun prilej pentru elevii de azi de a cunoaşte şi o altă ipostază a Năsăudului de acum 80 de ani, când Ardealul de Nord a fost cedat. „Noii veniţi nu îi înţelegeau pe localnici cu obiceiurile lor, cu straiele lor, cu dârzenia neînchipuită cu care refuzau să se maghiarizeze, în ciuda faptului că sub aspect religios acceptaseră uniaţia venită de la Viena şi luptaseră pentru împărat”, spune Ion Istrate despre această provincie care, pentru prima dată în istorie, în 1918 parte a Statului Român, de care fusese desprins în 1940, fără voia acestuia.

         În prim plan se află povestea părinţilor autorului, tata, George Istrate era neposan, cu bursă la Fondurile Grănicereşti, învăţând şi meserie, iar mama sa, Victoria, sângeorzancă. Povestea se întinde până după cel de-al Doilea Război Mondial, „când a dat Dumnezeu ca Năsăudul să redevină ceea ce fusese întotdeauna, adică pământ românesc”.

         Multă vânzoleală şi agitaţie era pe străzile Năsăudului ce au primit denumiri străine ( Bulevardul Grănicerilor-Hitler-utca, Uliţa din dos-Mussolini-utca) şi pe care se făceau instrucţii la care erau cooptaţi toţi tinerii. Cei care nu participau la asemenea activităţi erau pedepsiţi: „Cât de dure puteau fi pedepsele n-a înţeles în mod sigur tatăl meu, pentru că, într-o noapte, a uitat pur şi simplu să se prezinte la o activitate care i s-a părut, înclin să cred,  de-a dreptul idioată, aceea de a constitui, noapte de noapte, împreună cu alţi paramilitari, un punct de observaţie antiaeriană în clopotniţa Bisericii din centru”.  Astfel, într-o noapte, acesta nu s-a mai suit în turn să stea de veghe, a doua zi jandarmii ridicându-l, „ducându-l cu cătuşe la mâini, exact la Judecătoria unde fusese găsit vinovat şi pedepsit Ion al Glanetaşului, în romanul lui Liviu Rebreanu. Condamnat pentru subordonare la o lună de puşcărie în Cluj, acesta va fi vizitat de soţia lui, imaginile acestea, aspre, rămânând în memoria cititorilor. „A intrat cu desagii aceia grei plini cu de toate, de la chifli la slănină şi de la cozonac la sticla de ţuică pe intrarea principală a Facultăţii de Litere de pe str. Horea, nr. 31, din Cluj-Napoca, pe aceeaşi alee pe care vor călca şi cie doi fii ai săi, unde, la capăt, se zăreau puşcăriaşi în zeghe care tăiau butuci şi spărgeau lemne dintr-o stivă imensă aflată în spate. Unde şi-a recunoscut imediat bărbatul, mai chipeş decât oricare dintre acei oameni slabi, traşi la faţă, cu figuri mohorâte”. Clădirea ce adăpostea puşcăriaşi avea să găzduiască peste timp Facultatea de Litere, acolo unde vor învăţa şi copiii celui care a suferit aici.

         Cartea prezintă şi lucrurile frumoase, nu doar cele tragice, aşa cum a fost nunta părinţilor în satul Nepos, una ţărănească, bogată, „cu supă de găină şi sarmale, friptură şi prăjituri, multă ţuică fiartă, cu chimion, îndulcită cu zahăr caramelizat şi cu un istovitor dans al miresei, naşi fiind un meşter cunoscut din Năsăud căreia bucătăreasa i-a cântat, cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări, spre hazul general, cântecul găini”. Familia va fi binecuvântată cu doi copii – Tiberiu şi Ion.

Despre meşterii Năsăudului, despre speranţa românilor de pe Valea Someşului că oştile se vor întoarce acasă, despre povestea intrării în Năsăud al celui de-al doilea front ucrainean, despre militarizarea statuii lui George Coşbuc vorbeşte această carte, ajungând până în Năsăudul anilor 50 când „s-a petrecut marea schimbare, a comunizării vieţii publice a micului oraş, stratificarea socială rămânând relativ integră, neatacată de trecea vremii”.

Din perioada aceasta în care „Partidul Comunist îşi slobodise prima haită de lupi tineri”, amintim versurile „Bine e să fii primar/ că în fiecare lună/ duci la târg o scroafă bună/ şi bagi banii la şerpar”. Asemenea versuri aveau să fie prezente în multe din satele năsăudene unde începeau să vină cotele sau alte lucruri impuse de la partid: „Pe tata, primăria comunistă l-a obligat să închirieze cele trei camere din căsuţa din curte unor persoane care hotărâse că aveau nevoie de spaţiu pentru aceasta punându-i sub nas proprietarului o lungă listă de pretenţii”. Şi tot acum, a apărut Moş Gerilă, fratele vitreg al lui Moş Crăciun, şi urări de sărbători precum „Iar steluţa cea de sus/ oare ce-o avea de spus/ socialismul, spunea ea,/ se clădeşte în ţara mea”.

Dintre portretele de dascăl amintim pe cel al lui Octavian Ruleanu, personalitate marcantă care, la rândul lui, a aşezat istoria culturală a Năsăudului în carte, profesorul de română făcându-i pe mulţi elevi să iubească cultura adevărată, o formă specială de libertate care aduce un bagaj important de cunoştinţe.

Volumul Năsăud, dragostea mea ar trebui să fie citit de către toţi cei care doresc să cunoască şi această perioadă tulbure a Năsăudului.