Eusebiu Ştefănescu – despărţire în martie

Actorul Eusebiu Ștefănescu s-a născut la 3 mai 1944 la Câmpina, județul Prahova, a murit la 15 martie 2015, la Bucureşti.
Absolvent al Institutului de Artă Cinematografică și Film din București, promoţia 1967. A jucat timp de peste 16 ani la Teatrul din Ploiești, apoi la Teatrul Mic din București, iar din 1996, la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. A fost profesor universitar doctor și decan al Facultății de Arte din cadrul Universității Hyperion.
A jucat şi pe scenă şi în film, zeci de roluri, a susţinut sute de recitaluri de poezie, fiind, alături de Ovidiu Iuliu Moldovan şi Ion Caramitru, printre cei mai străluciţi mesageri ai poeziei. În teatru, a jucat, la Naționalul din București în piesele "Numele Trandafirului", de Umberto Eco, "Generația de sacrificiu", de I. Valjan, "Moartea unui comis voiajor", de Arthur Miller, "Și mai potoliți-l pe Eminescu" de Cristian Tiberiu Popescu, "Vedere de pe pod", de Arthur Miller, "Tărâmul celălalt", de Dusan Kovacevic, "Eduard al III-lea", de William Shakespeare, etc.
A jucat în filmele Departe de Tipperary (1973), Ana (film TV, 1976), Falansterul (1979), Cine mă strigă? (1979) – Tulbure, Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980) - prințul Iacob Eraclid, Dragostea mea călătoare (1980), Destinația Mahmudia (1981) - căpitanul aviator Tudor Ionașcu, Liniștea din adîncuri (1982), Acțiunea Zuzuc (1983), Ringul (1984), O lumină la etajul zece (1984), Colierul de turcoaze (1986), Noi, cei din linia întâi (1986), Pădurea de fagi (1987), Figuranții (1987), Maria și marea (1988), Momentul adevărului (1989), Liceenii Rock'n'Roll (1991), Miss Litoral (1991), Vinovatul (1991), Ce zi frumoasă! (film TV, 1992), Telefonul (1992), Trahir (1993) - milițian, Somnul insulei (1994) - consilier al guvernatorului, Triunghiul Morții (1999), Meurtres sous hypnose (2001) - Le directeur de thèse, Ce lume veselă... (2002), Bolondok éneke (2003) - directorul spitalului, Merge și așa (2004), Hacker (2004), Despre morți numai de bine (2005), „15” (2005), Păcală se întoarce (2006) - deputatul „Câinii cu covrigi în coadă”, Duminica pierzi sau câștigi (2007), Coraline (2009) - Pisoiul (voce), Iubire elenă (2010), Winnie de pluș (2011) - narator (dublaj), Jocul (2012).
A publicat volumele "Retorica limbajului scenic — Magul captiv" (2003), "Magister vitae sau magia oralității" (2006), "Arhivarul clipei — Din culisele scenei" (2009, memorii), "Glasul sângelui" (2011), "Preschimbarea la față" (2012, poezii).
În 2003 a fost declarat Cetățean de onoare al Municipiului Ploiești și în mai 2012 al Municipiului Fălticeni.
În 2011, Eusebiu Ștefănescu a fost distins cu Premiul de excelență "Ștefan Iordache", pentru activitatea didactică și artistică, în domeniile teatrului și filmului, acordat de Asociația culturală "Diallog".
*
Ne-am întâlnit şi ne-am regăsit de aceeaşi parte a unei mari iubiri, Nichita Sănescu, la Ploieşti, în martie 2013. Se-ntorcea, cum a făcut-o de atâtea ori, acasă, ca să-l spună pe Nichita Stănescu aşa cum numai el o putea face, el, care simţea în toate articulaţiile lui spiritul Ploieştiului în care „locuise poetic” şi el, ca şi creatorul „necuvintelor”.
Ne-am regăsit în aceeaşi poveste cu Nichita Stănescu, cel care obişnuia să le arate cine ştie cui, casa lui Slavici, în care, spune Nichita, Eminescu ar fi scris „Kamadeva”. Dacă cu Eusebiu Ştefănescu au împărţit, spunând pe rând, câte un vers din „Kamadeva”, mie Nichita mi-a spus integral poemul eminescian cu acele inflexiuni ale vocii care-l făcea şi în rostire nu numai în scris, unic, original.
Cu Eusebiu Ştefănescu am înţeles ceea ce am refuzat cândva cu brutalitate: Nichita Sănescu l-a influenţat pe Mihai Eminescu şi nu doar Eminescu pe ploieştean. Spunea Eusebiu Ştefănescu. şi i-am dat dreptate, că, citindu-l pe Nichita Stănescu îl poţi înţelege altfel pe Eminescu. Nu e un joc de cuvinte doar, ci o realitate a percepţiei poetice.
Regia recitalurilor din Eminescu şi din Nichita Stănescu nu erau doar o proiecţie a artisticului, erau şi lecţii de semiotică, prin care semnele poetice ale celor doi revelau noi adâncimi.
Eusebiu Ştefănescu duce cu el o lume, făcându-ne mai săraci, dar lasă moştenire o lume, atât în teatru cât şi în film şi în rostirea poeziei, în care ne vom regăsi mereu, ca într-o referinţă a determinării.