Nichita Stănescu, un poet cu vocaţia prieteniei

             Prieteniile literare  au fost întotdeauna un prilej de cunoaştere a  creatorilor de frumos. Când vorbim despre acest sentiment, aproape involuntar, ne ducem cu gândul la prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă. Cei doi îşi spuneau frăţeşte ,,bădiţa Mihai şi ,,bădiţa Ion’’. Primul era un gânditor contemplativ şi melancolic, în timp ce al doilea avea o fire mai deschisă şi ştia să facă haz de necaz. Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii, spunea Aristotel, cel care a definit această relație într-un mod unic : ,,prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete”.

           În acest cadru spiritual se înscrie şi prietenia  lui Nichita Stănescu cu foarte mulţi scriitori contemporani. Eugen Simion, colegul lui de liceu şi de facultate, spunea că Nichita Stănescu avea vocaţia prieteniei. El este probabil poetul cu cel mai mare număr de prieteni.  Nu l-au ocolit însă nici  duşmanii, pe care încerca să-i învingă, cerând putere divinităţii: ,,Dă-mi Doamne victorie,/ajută-mă să-mi înving duşmanii,/pielea de pe mine, marginea, /orele, anii’’ (Rugare).

            Prietenii apropiaţi de sufletul lui i-au conturat portretul în cele mai alese cuvinte :,,Era un om atât de generos, încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului’’ (Ion Băieşu) ; ,, Nichita Stănescu era prietenul tuturor. Avea darul bunătăţii şi al facerii de bine, a fost idolul şi simbolul generaţiei mele’’ (Nicolae Breban) ; ,,un blond, cu ochii albaştri şi bucălat, grăsuţ, cu un ten trandafiriu pe care aproape îl simţeai că e sensibil’’(Gheorghe Tomozei )  ; ,, Nichita e însăşi limba română născută din nou’’ (Adrian Păunescu ).

           În epicentrul prieteniei sale a rămas însă Adam Puslojić, poetul sârbo-valah de pe Valea Timocului, născut la 11 martie 1943, membru de onoare al  Academiei Române, traducătorul unui şir întreg de poeţi şi scriitori români, de la Eminescu la Bacovia, Arghezi şi, mai ales, Nichita Sănescu, despre care spune : ,, primul răstignit al poeziei române… și el a fost un fel de Cristos”.

            Prietenia lor se leagă de cele două volume stănesciene, ,,Sensul iubiriii“ şi ,,Dreptul la timp“, pe care Puslojić le-a citit şi le-a tradus în limba sârbă, ca apoi, această relaţie să devină legământ pe viaţă prin culegerea  de poeme ,,Belgradul în cinci prieteni’’. În 1969 s-au întâlnit şi s-au îmbrăţişat pentru prima dată, cunoscându-se până atunci doar prin intermediul poeziilor, pe care şi le preţuiau reciproc. Amândoi au acceptat să folosească cuvântul ,,bătrâne’’, cu rolul de sacralizare a prieteniei lor, ,,adică toţi suntem bătrâni şi toţi suntem şi tineri ‘’.

            Puslojić  a scris peste 30 de volume în limba sârbă şi vreo 15 în limba română, devenind astfel un poet român cu ,,două patrii’, cum îi plăcea să spună. Vizitele reciproce, atât la Bucureşti, la Ploieşti, Belgrad şi oriunde s-au putut întâlni, sunt dovada legăturii lor de suflet. Una din amintirile lui Puslojić a devenit anecdotică: ,,Mie mi-a plăcut foarte mult poemul „Trist cântec de dragoste”, spune poetul sârb. L-am tradus la Belgrad şi am venit cu traducerea la Bucureşti. I-am spus lui Nichita: „Bătrâne, hai să-ţi spun şi eu o poezie! În restaurantul Doina, la subsolul de lângă Uniunea Scriitorilor de atunci, m-am ridicat în picioare şi, foarte actoriceşte, am spus poemul. Nichita s-a uitat la mine cu ochii holbaţi, emoţionat, urmărind numai sunetul poemului. Când am terminat „actoria” mea, am făcut o pauză şi l-am privit pe Nichita în ochi. Mi-a spus extaziat: „Bătrâne, e genial!!! Când l-ai scris?”. Răspunsul meu a fost dur şi dureros: „Bre, bătrâne, măgarule-frate, este al tău! Trist cântec de dragoste!”. Numai atunci i-am văzut lacrima. Niciodată, în rest. Am plâns şi eu… Surpriza a fost totală’’. Nu mult după aceasta, poemul a pătruns în manualele pentru clasa a şaptea din Serbia, cu zece ani mai devreme decât în manualele din România, şi acolo a rămas douăzeci de ani. Copiii îl ştiau pe de rost şi îl recitau cu diferite ocazii.

            Altă dată, invitat de prietenul său la Belgrad, Nichita Stănescu este pus în faţa unui fapt tot atât de real ca şi cel prezentat  mai înainte :  „Am scos la un moment dat o carte intimidantă, așa, despre clocotrism, (Un current literar de avangardă) și organizând eu o mare petrecere, la mine acasă, i-am dat și lui Nichita - invitat de seamă - să semneze în carte, ceva, orice. Venise, țin minte, printre primii și a luat cartea, grăbit să semneze în ea. Doar ce văzuse masa încărcată cu de toate, mâncăruri și băuturi, a ezitat și mi-a zis așa: ,,Bătrâne, n-am talent, ce să-ți scriu?!’’. I-am răspuns: ,,Nichita, scrie atunci așa, în numele clocotrismului : Eu, poetul național al României, pe nume Nichita Hristea Stănescu, n-am talent azi!’’. Și el: ,,Bine, gata, am înțeles’’. Și s-a retras într-o cameră cu cartea în mână. Au sosit musafirii - Desanka Maksimović (poetă sârbă care îl admira pe Nichita), Vasko Popa, Milorad Pavić, toți prieteni buni de-ai noștri -, doar că Nichita nu mai ieșea din cameră. Am crezut inițial că poetul a adormit, dar nu, a apărut la un moment dat și mi-a dat volumul pe blat, așa: ,,Ia-l, bătrâne, că m-a stors de puteri!’’. L-am luat și l-am pus deoparte. N-aveam vreme de lecturi. A doua zi, înainte să plece, Nichita m-a luat de braț și mi-a șoptit: ,,Auzi, nu te zori cu poemul acela’’. Dar cum a luat-o din loc, am dat năvală la carte”. Ce scrisese Nichita în atâtea ore de frământări? ,,Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește’’.  Acest poem va deveni epitaful lui din cimitirul Bellu” ( 13 decembrie 1983 ).

           De atunci, în fiecare an, Adam Puslojić a venit la mormăntul poetului, pentru a-şi continua dialogul sufletesc, dar la 31 decembrie 2022 s-a retras şi el în steaua lui, care va străluci pe cerul unei frumoase şi rodnice prietenii.