Adam Puslojić - poetul celor ,,două patrii”

    Aflat la interferența dintre literatura română și cea sârbă, Adam Puslojić, poetul sârbo-valah de pe Valea Timocului, născut la 11 martie 1943 este membru de onoare al Academiei Române și traducătorul unui şir întreg de poeţi şi scriitori români. A debutat în anul 1967 ca poet cu volumul intitulat Postoji zemlja  (Pământul există). Cu Nichita Stănescu s-a cunoscut doar pe plan literar, până când, în 1969, ,,poetul necuvintelor”, fascinat de poeziile lui Vasko Popa, cere unui grup de scriitori din Serbia câteva poeme inedite ale autorului, pentru a le traduce în limba română. La această solicitare îi răspunde Adam Puslojić  și, fără ca Nichita să știe, vine  în România pentru a-i aduce poeziile cerute. Întâlnirea lor are loc pe coridorul de la Uniunea Scriitorilor. Acolo s-au îmbrățișat, ca și când ar fi fost doi prieteni care nu se văzuseră de 100 de ani. Traducerea a și apărut după aceea în colecția „Cele mai frumoase poezii”. Așadar, Vasko Popa a fost puntea de legătură a frumoasei lor prietenii. Vorbitor din copilărie de o românească arhaică, Adam Puslojić a învățat limba literară de dragul înțelegerii  în original a scriitorilor români. Ajungând în posesia celor două volume stănesciene ,,Sensul iubirii“ şi „Dreptul la timp“, Puslojic` le-a citit şi le-a tradus în limba sârbă, ca apoi, amiciţia lor să se lege pe viaţă prin culegerea de poeme „Belgradul în cinci prieteni’’. Puslojic a scris peste 30 de volume în limba sârbă şi vreo 15 în limba română, devenind astfel un poet român cu „două patrii’, cum îi plăcea să spună. A tradus din Arghezi „Poeme” și „Psalmi”, din Bacovia „Lacustră”, din Eminescu „Odă în metru antic”, „Rugăciunea unui dac” , „Luceafărul” și altele. Au urmat apoi traduceri din Nichita Stănescu: „Adam e singurul care mă poate traduce pe inima minunatului popor sârb, scria într-un „Ordin prietenesc ” autorul „Operelor imperfecte”. Dar a tradus și din poeții sârbi în limba română, realizând volumul „Cu viața mea însămi” și altele. Vizitele lor reciproce, atât la Bucureşti, la Ploieşti, Belgrad şi oriunde s-au putut întâlni, sunt dovada legăturii lor de suflet. Fiecare întâlnire era însoțită de un schimb reciproc de cărți pentru hrana lor spirituală. Gestul suprem pe care Adam l-a făcut pentru mentorul şi prietenul său a fost în 1982, la scurtă vreme după ce Nichita cîştigase marele premiu internațional „Cununa de Aur” de la Struga din Macedonia. Piaţa Slavia din Belgrad a fost „ocupată” atunci cu peste 30.000 de sârbi, veniţi la spectacolul de poezie inspirat de “Lecţia despre cub” a lui Nichita. Niciodată până atunci, şi niciodată după aceea, niciun poet sârb, român sau de orice altă naţionalitate sau cetăţenie, n-a avut parte de o asemenea festivitate. A fost un spectacol magnific, organizat de mișcarea „clocotristă ”, curent artistic neo-avangardist, condus chiar de Adam Puslojić, căruia i-a dat propriul său tonus. Tot atunci Nichita a primit și cheia de aur a orașului Belgrad, care nu se dă decât președinților și regilor. Pentru traducerea liricii eminesciene a obținut în diferite localități din România cele mai valoroase premii: „Santa Maria”, „George Coșbuc” și „Mihai Eminescu”, iar universitățile din Satu Mare și Reșița i-au acordat titlul de „Doctor Honoris Causa”. A călătorit prin toată țara, îndeplinindu-și și marea lui dorință de a ajunge acasă la Eminescu. Acolo, la Ipotești a scris poeziile care alcătuiesc volumul de versuri „Ipotești, km, 0”. Una din amintirile lui Puslojici a devenit anecdotică: „Mie mi-a plăcut foarte mult poemul „Trist cântec de dragoste”, spune poetul sârb. L-am tradus la Belgrad şi am venit cu traducerea la Bucureşti. În restaurantul Doina, la subsolul de lângă Uniunea Scriitorilor de atunci, m-am ridicat în picioare şi, foarte actoriceşte, am spus poemul. Nichita s-a uitat la mine cu ochii holbaţi, emoţionat, urmărind numai sunetul poemului. Când am terminat „actoria” mea, am făcut o pauză şi l-am privit pe Nichita în ochi. Mi-a spus extaziat: „Bătrâne, e genial!!! Când l-ai scris?”. Răspunsul meu a fost dur şi dureros: „Bre, bătrâne, măgarule-frate, este al tău! Trist cântec de dragoste!”. Numai atunci i-am văzut lacrima. Niciodată, în rest. Am plâns şi eu… Surpriza a fost totală’’. Nu mult după aceasta, poemul a pătruns în manualele pentru clasa a şaptea din Serbia, cu zece ani mai devreme decât în manualele din România şi acolo a rămas chiar şi după moartea lui. Copiii îl ştiau pe de rost şi îl recitau cu diferite ocazii. Nichita l-a iubit ca pe un frate pe Adam Puslojić. L-a iubit şi l-a respectat pentru poezia lui, pentru dăruirea lui, pentru inocenţa lui fierbinte. Îi scria, la un moment dat, într-o dedicaţie intitulată “Către fratele meu Adam Puslojić”: “Aş plânge, mi-a spus Homer./ Aş plânge de voi./ Aş plânge, dar nu mai am ochi!/ Uită-te şi tu/ şi uită-mă, Adame!”.. Tot lui Adam Puslojić i-a dăruit şi unul dintre poemele sale cele mai tulburătoare, de nepublicat în România, la vremea aceea (1976), “Fiind şi strigând” (“Doamne, apără poporul român./ Ai grijă de el şi/ apără-l!...”). La sfîrşitul dedicaţiei, Nichita adăugase: “Proprietate privată şi publică a fratelui meu Adam Puslojić.”. Numai în Serbia, Nichita Stănescu apare tradus în nouă volume, începând cu ,,Necuvintele” din 1969, până la ultimul „Numai viața mea”, și toate acestea se datorează prietenului său Adam Puslojić, care se stinge la 31 decembrie 2022. Ioan Cristescu, directorul Muzeului de Literatură Română îl considera „un constructor de punți și de legături între cele două neamuri: sârbii și românii”. Și dacă el visa că este român, visul lui devenise de mult o realitate.