FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE POEZIE „NICHITA STĂNESCU”

 

Premiile ediţiei a XXVI-a

Preşedintele juriului: Eugen Simion, critic şi istoric literar, academician

 

Marele Premiu pentru Poezie "Nichita Stănescu”: Nicolae Băciuţ, Târgu-Mureş

Premiul „Opera Omnia”: Nicolae Dabija, poet, prozator, academician, Chişinău

Premiul pentru traducerea lui Nichita Sănescu: Ognean Stamboliev, traducătoru şi critic literar, Bulgaria

Premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu: Dragoliub Firulović, poet, pictor, solist, Serbia

 

În Laudatio, Vasile Tărâţeanu, poet, academician (Cernăuţi) a spus, între altele:

„Mă bucur că laureaţilor Festivalului «Nichita Stănescu» li se alătură un poet extraordinar şi că el, alături de ceilalţi deţinători ai Marelui Premiu, reprezintă o întreagă armată, o armată a cuvântului care ştie să se ia de piept cu veşnicia, astfel încât cuvântul românesc, harul românesc să dăinuie în timp şi să arate întregii lumi că merităm un loc extraordinar, un loc frumos sub soare, în această Românie dodoloaţă pe care o dorim cu toţii”...

 

ÎN NUMELE POEZIEI

 

În numele poeziei, vreau să mulţumesc profesorului Eugen Simion, printre puţinii care nu s-au folosit de critica şi istoria literară ca de o cârjă, ci le-a folosit ca pe un baston de mareşal.

În numele poeziei, vreau să mulţumesc colegului Constantin Stere, care ştie cât de important e ca Direcţia să aibă Cultură, iar Cultura să aibă Direcţie.

În numele poeziei, eu, Băciuţ, adică Baciul, vreau să mulţumesc soţiei mele Codruţa, care a înţeles că baciul nu poate trăi fără Codru (ţa).

Vă mulţumesc tuturor pentru acest premiu care, ca să fiu zgârcit, spun doar că mă onorează, privind înapoi, nu cu mânie, ci cu admiraţie, la cei care l-au primit, de la Gheorghe Tomozei, în 1984, la Horia Bădescu, în 2013, dacă ar fi să-i pomenesc doar pe Adam Puslojić, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Mircea Dinescu, Ion Mureşan, Nichita Danilov .

Premiindu-mă pe mine, aţi premiat pe toţi cei care, de la Romulus Guga încoace, stau de veghe la „starea poeziei” în Târgu-Mureş, ca ea să rămână acasă, să-i fie casa casă. Să stea cu noi la masă! Şi care au învăţat, odată cu „poetul Bărcilor părăsite”, că:

 „Mi-atât de puţin timpul,

Atât de grăbite sunt toate,

Atât de uşor se strică,

Ce la naştere pare eternitate”.

 

Premiindu-mă pe mine, răsplătiţi toate liniştile şi neliniştile unui oraş, despre care, în numele nostru, Romulus Vulpescu a spus:

„Stau într-o cafenea la Târgu-Mureş”
Şi beau cafea.
Oraşu-i trist, ostil, semeţ şi gureş, 
Cu lume rea.

N-am timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef
Să mai scriu versuri:
În fiecare prost presimt un şef
Şi întrevăd demersuri.

Abandonat de tine, trag tutun
Şi mi-e cam silă, 
Că-n barbă-aborigenele văd un
Semn de prasilă.

Cum m-aş scula voievodal, drept, dac, 
Într-un scurt iureş, 
Întreagă cafeneaua praf s-o fac
La Târgu-Mureş... 

 

Premiindu-mă pe mine, aţi premiat pe cel care, îndrăgostit de poezia lui Nichita Stănescu, a îndrăznit să bată la uşa Poetului cu poezia sa şi Poetul l-a poftit la ospăţul cuvintelor, iar apoi, privindu-l, i-a spus:

„Bătrâne, dă-mi o coală de hârtie. Semeni cu Horia”! Şi cu albastrul din cerul lui Horia a făcut chipul meu în chipul lui, semnând îngereşte: „Al meu privit de al său!”

Premiindu-mă pe mine, îl premiaţi pe cel care a avut şansa să-l respire, deodată cu Nichita, pe Eminescu.

Căci, ca şi cum m-ar fi luat de mână pe mine, adolescentul, Nichita m-a purtat pe unde mai rămăsese conturul paşilor lui Eminescu.

Atunci, într-o toamnă în care soarele pălea sub arămiul frunzelor, Nichita s-a oprit la un moment dat, departe de vacarmul străzii, s-a ridicat în vârful picioarelor, a pus mâna streaşină la ochi şi, privind într-o depărtare numai de el ştiută, m-a întrebat: „Bătrâne, vezi casa aceea?” Nu vedeam nicio casă. „Acolo, zise Nichita, Eminescu a scris „Kamadeva”. Şi, ca şi cum ar repeta după Eminescu, a spus:

„Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindic,
L-am chemat în somn pe Kama -
Kamadeva, zeul indic.

El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept...

Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.”

 

Premiindu-mă pe mine, l-aţi premiat pe cel care, atunci, a înţeles cel mai tandru îndemn pentru orice vorbitor de limba română:

„Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i

versul,

iar nu slăvindu-l de neînţeles

căci ce-a fost el n-a fost eres

şi sărutare de pământ îi fuse mersul.

Să-l punem între vii, căci este viu,

bolnav de frumuseţea mamei mele,

de cerurile numai ce nasc stele,

de ierburile ce cuprind nisipul din pustiu.

Să-l întrebăm pe Eminescu dacă doarme bine

în patul inimilor noastre

şi dacă vinul sângelui are vechime

şi dacă mările ne sunt albastre

şi dacă peşti-s umbra stelelor cu coadă

şi coada umbrei plopilor înalţi

ne-a adunat pe noi, ceilalţi,

în jurul verbului curat

rostit de el şi murmurat

de noi, ai lui,

de el, al nostru”.

 

Premiindu-mă pe mine, l-aţi premiat pe cel care, la Struga, în Catedrala „Sf. Sofia”, privindu-l şi ascultându-l pe Nichita, a înţeles că cerul rămâne înstelat deasupra capului numai dacă patria lui e limba română.

Premiindu-mă pe mine, l-aţi premiat pe cel care a fost ridicat în faţa altarului de preot şi botezat în numele poeziei:

„Spuneţi după mine:

Te lepezi de cuvinte?

Nu mă lepăd!

 

Te-ai lepădat de cuvinte?

Nu m-am lepădat!

 

Te-ai lepădat de cuvinte?

Nu m-am lepădat!

 

Te-ai lepădat de cuvinte?

Nu m-am lepădat!

 

Scuipă de trei ori.

Ptiu, ptiu, ptiu!

 

Fie Diavolul cuvântului

Binecuvântat!

 

Premiindu-mă pe mine, l-aţi premiat pe cel care, spovedindu-se, mai speră să se mântuiască prin poezie:

„Mi-ai dat, Doamne,

cuvinte

şi nu le pot pe toate folosi;

mai multe rămân în morminte

decât aş putea eu

rosti.

 

Mi-ai dat, Doamne,

veşminte

şi nu mă pot cu toate înveli;

mai multe rămân

nepătate

şi nu mă mai pot

mărturisi.

 

Pe mine, Doamne,

mie m-ai dat

şi nu-mi ajung,

între credinţă şi păcat”.

 

Premiindu-mă pe mine, i-aţi premiat pe cei care cred că, aşa cum sună titlul unei cărţi a lui Constantin Manolache, „În martie, Ploieştiul se numeşte Nichita”, doar că martie ar trebui să aibă 365 de zile.

Premiindu-mă pe mine, i-aţi premiat pe cititorii mei, pe cititorii noştri, pe cei cărora nu contenesc să le spun:

„Sărut dreapta

celui ce deschide cartea,

 

sărut stânga

celui ce-a învins nătânga

lene de a fi;

 

le sărut pe amândouă,

care au pe unghii rouă

de pe filele de carte

care au trecut prin moarte

şi re-nvie-n fiecare

ochi din margine de zare.

 

Le sărut pe amândouă:

Sărut stânga, sărut dreapta

care ţin drept cruce cartea”.

Vă sărut stânga, vă sărut dreapta, cu bucurie şi cu spaimă, cu toate poemele mele, cele scrise şi cele care mai aşteaptă încă să le scriu. Cât încă în toate e Tatăl şi cuvântul, ca l-a-nceput de lume, e Fiu!

Şi vreau să fac o profeţie, care să nu aibă soarta celei care a profeţit că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc: secolul al XXII-lea va fi al poeziei sau nu va fi deloc.

 

Ploieşti, 31 martie 2014

NICOLAE BĂCIUŢ

.............................................................................................

 

Nicolae Băciuţ, discurs la primirea Marelui Premiu de Poezie "Nichita Sănescu”

Laureatul ediţiei 2014, Nicolae Băciuţ, Târgu-Mureş: „Premiul Nichita Stănescu poate fi asimilat cu un titlu de nobleţe”

 

R: Aţi câştigat ediţia 26 a acestui festival. Care a fost prima reacţie, prima trăire când aţi aflat acest lucru?

N.B.: Sentimentul meu dominant a fost că un astfel de premiu nu este convertibil într-o valoare monetară, cât este convertibil în nobleţea pe care o induce genericul premiului. Premiul Nichita Stănescu poate fi asimilat cu un titlu de nobleţe. Eu asta simt şi am puternica trăire că el mi-a fost acordat nu doar mie, ci şi tuturor celor care la Târgu Mureş şi-au făcut din starea de veghe la limba română o permanenţă a existenţei. Poate părea paradoxal că trebuie să veghem la limba română în mijlocul ţării. Stăm de veghe la respectul faţă de limba română, faţă de valorile care au crescut întru limba română. Am simţit atunci când am primit diploma că o primesc şi pentru Romulus Guga şi pentru cel mai tânăr poet din judeţul Mureş, Darie Ducan, pentru că noi suntem nu doar un grup, ci o stare de unitate. Suntem puternic impregnaţi de ceea ce Noica numea „sentimentul românesc al fiinţei”. Nu este nimic naţionalist, în sensul rău al cuvântului, în ceea ce facem. După puterile noastre, după talentul nostru, facem totul pentru „creşterea limbei româneşti ş-a patriei cinstire”, cum zicea cronicarul. 

-Şi despre premiu, o idee...

-Mi-a fost acordat într-o succesiune de nume grele ale poeziei româneşti, care te sperie puţin, de bucură, te onorează, dar te şi obligă.

Atunci cân preşedinte de juriu este Eugen Simion, premiul creşte în semnificaţie şi... valoare. Pentru că Eugen Simion este o autoritate incontestabilă în critica şi istoria literară a ultimei jumătăţi de veac.

Pentru mine, acest premiu este şi o recunoaştere, o răsplată a unei îndărătnicii, a unei perseverenţe în a crede în energiile nebănuite ale cuvântului românesc, ale cuvântului care mărturiseşte şi ne mărturiseşte.

-La aflarea acestei veşti, mă gândeam la ceea ce ar fi spus Nichita Stănescu, care vă vedea într-o asemănare cu Horia.

-Dacă e să-i dăm crezare lui Nichita, care mi-a spus: „Bătrâne, semeni cu Horia”, cu siguranţă că măcar o undă din acest premiu ar fi fost şi pentru asemănarea, pentru îngemănarea chipului meu cu cel al lui Horia. Atât de mult îl iubea Nichita pe Horia, nu ştiu dacă a scris pe undeva despre această iubire tainică, încât avea la el o monedă cu chipul acestuia. Faptul că a „bătut” chipul meu pe o monedă imaginară, punând-o la paritate cu chipul lui Horia, pentru mine înseamnă extraordinar de mult.

Dacă mi-ar fi înmânat premiul Nichita Stănescu, ar fi spus, cu siguranţă: „Pentru Horia, pentru istorie, mai întâi, şi apoi pentru Nicolae, pentru cuvântul întrupat în istorie”.

-Deci premiul a ajuns la cine trebuie şi din perspectiva lui Nichita şi ar trebui să aveţi o bucurie dublă.

-Sunt mulţi poeţi în ţara asta care meritau, cu îndreptăţire, acest premiu.  Nu pot primi toţi odată însă acest premiu. Faptul că sorţii au decis că anul acesta să plec eu cu frumoasa povară a Marelui Premiu „Nichita Stănescu” în biografia mea poetică, m-a făcut nu doar să fiu onorat, ci chiar să fiu mândru. Şi nu e nicio urmă de trufie, nicio urmă de orgolios în asta. Dar, înainte de toate, suntem oameni şi avem nevoie să ne hrănim din astfel de stări, din recunoaşterea elanurilor noastre creatoare, din validarea acestora. Eu niciodată nu am scris pentru mine sau de dragul de a mă afla în treabă. Eu sunt printre autorii aflaţi într-un continuu dialog cu cititorii, eu îi caut pe ei, ei mă caută pe mine şi întreţinerea unei astfel de comuniuni îmi întăreşte convingerea că este un mare adevăr ceea ce a spus Hőlderlin: „Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte Omul pe acest pământ”. Dar ca să fie aşa nu trebuie să lăsam la voia întâmplării „starea poeziei”. Şi am numit astfel şi un titlu de antologie a poeziei lui Nichita.

-Legând iar prezentul de trecut, premiul acesta este şi încununarea unei pasiuni. Îmi spuneaţi cândva că aţi plecat aproape fără bani să-l vedeţi pe Nichita la Struga.

-Am avut în facultate un profesor de teoria literaturii care mi-a rămas , ca şi atunci, foarte drag, Ion Vlad, căruia îi plăcea la seminarii modul în care eu vorbeam despre Nichita Stănescu. În studenţie, când eram redactor la revista „Echinox”, m-am dus acasă la Nichita şi am stat de vorbă cu el. Realizam unul dintre primele mele interviuri, care aveau să devină de referinţă în a mea „Istorie a literaturii române contemporane în interviuri”. Eram atât de legat, de contaminat de fenomenul Nichita, încât ar fi fost necinstit să nu fiu alături de el când a fost încoronat „rege al poeziei” la Struga, când i s-a pus „Cununa de aur” pe cap. Eu cred că acela e cel mai mare premiu din lume pentru poezie. Este mai nobil decât Nobelul în acest domeniu.  Atunci, ca un Badea Cârţan, mi-am pus merinde şi cărţile lui Nichita Stănescu...

-În desagă...

-Da, dacă vreţi să spuneţi rucsacului meu din studenţie desagă... Şi m-am dus la Struga condus de o chemare tainică. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat acest gând. Era 1982, la început de toamnă şi peste un an Nichita a plecat dintre noi. Nu mi-aş fi iertat niciodată dacă nu înfruntam atunci toate obstacolele ca să ajung la Struga, în Macedonia, pe malul Ohridului. M-am simţit fericit să am parte de o o astfel de şansă, pe care mi-am acordat-o singur, de a fi alături de el.  Atunci Nichita a refuzat, într-un gest poetic sublim, să vorbească unui reporter în franceză, pentru că, i-a spus Nichita, cu deja antologicele sale vorbe: „Patria mea este limba română”. Nu o spunea prima dată. La Struga, însă, în catedrala „Sfânta Sofia”, am simţit că cerul înstelat deasupra unui poet român este, de fapt, cerul limbii române.

-La câte festivaluri „Nichita” aţi fost la Ploieşti? De vreo 20 de ani particip cam la toate şi ştiu că doar anul trecut v-am văzut aici. Greşesc?

-Am fost la ultimele două.

-Atunci e o nuanţă aici: Aţi venit a doua oară, dar aţi ajuns primul!

-Anul trecut am venit prima dată, la invitaţia omologului meu de la Direcţia pentru Cultură prohova, directorul Constantin Stere. Dar am trecut frecvent prin Ploieşti, pe la Casa „Nichita Stănescu”. Nu e nevoie de niciun Festival ca să-l cauţi la casa de acasă pe Nichita. Eu sunt legat de Ploieşti, nu am spus-o în public, cred, niciodată, dar sora mamei mele a trăit aici. Într-un fel, prin această legătură de sânge, sunt şi eu puţin ploieştean.

Faptul că a doua oară când am venit oficial am primit Marele Premiu, mă duce cu gândul tot la ceva spus de Nichita: „Trebuie să vii a doua oară pentru că prima oară nu există niciodată!”.

Danie Mihu