Exerciții de nemurire la Malin

Luna mușcând din dealuri

                                                                                              Opt noiembrie.

                                                                                                                 Luna mușcând din dealuri,

                                                                                                          ca dintr-un măr copt.

   Opt noiembrie 2022, ora optsprezece și jumătate, la Malin. Privesc spre Dealul Popii. De după el începe să apară luna, este sezon de lună plin. Ea se înalță și parcă mușcă din deal. S-a ridicat peste dealuri și instinctiv (deformare profesională) cobor spre ,,pivnițele” istoriei literaturii române, oprindu-mă la cunoscuta imagine a lunii din poezia ,,Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare” , a lui Dimitrie Bolintineanu : ,,Ca un glob de aur luna strălucea”.

   Se zice că luna plină aprinde jarul insomniilor. Probabil că iar se vor  fractura în mine plăcile tectonice ale amintirilor. Iluminatul public al ulițelor satului nu este aprins și luna pare un uriaș lămpaș luminând spinările dealurilor care alcătuiesc pereții ,,căldării” în care s-a cuibărit Malinul. Am pomenit cuvântul căldare și nu pot să nu amintesc că aici se fierbe cea mai bună țuică, că mălinașii erau cândva cei mai pricepuți ,,fabricanți” de țuică de mălai.

  Îmi și programez o urcare spre pădurea care mărginește ,,moșia” mea de la Malin. Cuvântul ,,moșie” îmi aduce aminte de regretatul profesor, istoric și critic literar Andrei Moldovan. El pomenea uneori că pleacă la Chiuza la ,,moșie”.  O spunea în așa fel, încât cei care nu l-ar fi cunoscut, își imaginau că au în fața lor un mare latifundiar.

   Aș vrea să gust vizual noua realitate a peisajului, aflat eminescian, sub vrajă lunară, să fiu un alt Ene Lelea, din narațiunea ,,În văpaia lunii”, a lui Fănuș Neagu. Cât de mult a fermecat-o, pe o fostă elevă de-a mea, această proză, atunci când o pregăteam pentru faza națională a olimpiadei de limba și literatura română. Și eu mă lăsam vrăjit de feeria textului, ne bucuram împreună.

   Deodată, mi se pare că luna se strecoară printre ramurile pomilor ce străjuiau cărare de o parte și de alta. Coroanele copacilor păreau niște zăbrele, în spatele lor luna continuându-și înălțarea peste dealurile negre, niște spinări ale unor animale  preistorice eșuate pe aceste locuri. În curând ea s-a ridicat deasupra dealurilor ca o mare minge aurie suspendată în aer.

   Apoi luna se strecoară biruind o fâșie spălăcită de nori. Învingătoare, lumina ei anihilează dunga de nori, ca pe o palidă amenințare. Pericolul invaziei norilor nu a trecut. Un alt teritoriu noros iese cu pâine și cu sare în calea lunii. De data aceasta ,,armia”, (ca să nu părăsim epoca lui Dimitrie Bolintineanu) noroasă este mai amenințătoare și vorba lui Fănuș Neagu, luna ,,subțire, scorojită ca o lipie arsă” își pleacă drapelele de lumină. Oștirea noroasă cucerește rotundul selenar și în câteva minute el pare un ochi stins, o mică stea.

   Mă uit în dreapta mea, coborând pe cărare. Cerul este invadat de nori, deci spectacolul lunar se va încheia în curând. Din măreața lună, bolintineană, mușcând din dealuri, a mai rămas o mică vâlvătaie, în stingere, agonizând sub zalele norilor. Spectacolul s-a terminat înainte de a atinge apogeul feeric.

   Cobor spre curtea casei. Soția mea aprinde luminatorul puternic de la garaj. Binefacerile civilizației zdrobesc farmecul naturii. O altă lună răsare în mine.

                                                                                                                  Ion Radu Zăgreanu