Gavrilă Ţărmure: Bistriţa trebuie povestită şi repovestită

Încă de la începuturi, Editura Charmides şi-a  propus  să includă în planul editiorial volume care să ducă poveştile Bistriţei mai departe, sub diferite forme, de la istoriile arhivelor şi discursurile specialiştilor, la mărturiile personale şi „nostalgiile citadine”, de la cuvânt la imagine şi sunet.

Toţi  am fost martorii entuziasmului recuperativ care a marcat mai ales primul deceniu de după 1989 când toată lumea, pe de-o parte, simţea că istoria locală poate fi (şi trebuie sa fie!) povestită, mărturisită şi scrisă, altfel şi, pe de altă parte, începea să înţeleagă înceţoşat că istoriile bistriţene astfel recuparate erau o şansă pentru articularea unei noi, vivace şi relevante în prezent, identităţi citadine hrănite de multiple confluenţe istorice şi culturale.

Eu însumi nefiind născut la Bistriţa am ajuns să iubesc acest oraş prin intermediului nenumăratelor „poveşti bistriţene” pe care le-am descoperit, împreună cu concetăţenii mei, în acei ani ai entuziasmului recuperativ. Pe de altă parte, atunci am simţit cel mai dureros cât de mult istoria recentă a comunismului a ocultat în ochii cetăţenilor oraşului nostru, mai ales a tinerilor,  istoria bogată şi adâncă a urbei, istorie care se încăpăţânase să supravieţuiască tăcut în trama urbană şi în formele arhitecturale ale clădirilor, portalelor, pasajelor, curţilor interioare, porţilor şi balcoanelor Centrului Istoric, peste care trona, bineînţeles, Catedrala Oraşului. Miraculos, Centrul Istoric, „Centrul Vechi”, îşi păstrase o anumită organicitate nestrămutată (notez aici faptul că ilustraţiile lucrărilor lui Sever Moldovan din acest volum sugerează foarte bine acest lucru) şi aceasta  în pofida expansiunii ce părea de neoprit, în anii comunismului, a Noului Centru Civic. 

Confruntarea dintre cele două Centre, înscrisă material în trama urbei noastre, este semnul că recuperarea  „poveştilor Bistriţei” are o miză identitară mai adâncă ce indică nu doar întoarcerea la o uitată „vârstă de aur” a oraşului, „identitatea medievală”, ci şi nenumărate tensiuni şi neaşezări etnice, sociale, politice şi culturale care au fost desigur,  în acelaşi timp, camuflate şi exacerbate. Entuziasmul primului deceniu postcomunist era deci hrănit de descoperirea istoriilor uitate şi mai ales de diseminarea lor  în spaţiul public, dincolo de micile contexte sociale (familie, comunităţi etnice sau grupuri intelectuale), mai degrabă conspirative,  în care ele erau transmise din gură în gură. Însă acel entuziasm iniţial, care într-adevăr a avut meritul că a readus gustul pentru istoriile şi patrimoniul local, material sau imaterial, în rândul publicului larg, a fost inevitabil temperat, în deceniile ce au urmat, de seriozitatea provocărilor dezvoltării rapide a urbei noastre şi de noile condiţii sociale, politice şi culturale. Aderarea la Uniunea Europeană a fost fără îndoială un moment de cotitură ce a adus cu el noi modalităţi de „a proiecta” viitorul oraşului în toată complexitatea lui. Tânăra generaţie de specialişti - istorici, istorici de artă, arheologi, etnologi - dar şi ONG-urile locale au imprimat un nou suflu mişcării de salvare şi promovare a patrimoniului local, material şi imaterial.

Bistriţa trebuie povestită şi repovestită

Dar de data aceasta ştim că pentru a înţelege complexitatea şi, mai ales, polifonia istoriei şi memoriei locale, entuziasmul recuperativ nu e suficient. Avem nevoie de spaţii interdisciplinare, de discursuri profesioniste şi practici culturale care să surprindă complexitea culturii urbane actuale şi diversitatea comunităţilor urbane, spaţii în care specialiştii istoriei şi memoriei, dar şi „creatorii de cultură”, artişti vizuali, muzicieni sau scriitori, să descopere şi să inventeze noi modalităţi de a imagina viitorul urbei noastre. Bistriţa poate fi povestită şi repovestită în multe feluri, dar acum înţelegem că de aceste „poveşti” depinde identitatea şi viitorul oraşului nostru. Istoriile culturale şi intelectuale, istoriile sociale şi politice, istoriile comunităţilor etnice şi ale patrimoniului arhitectural ale oraşului nostru trebuie nu doar recuperate cu mijloace adecvate şi „puse în siguranţă”, dar trebuie mai apoi integrate creativ în acţiunea colectivă viitoare. Experienţa mea de manager cultural de aproape 30 de ani în acest oraş mă face să înţeleg bine că foarte uşor intenţiile bune şi entuziasmul recuperativ poate hrăni de multe ori forme şi mişcări culturale inadecvate sau chiar aflate în zona kitsch-ului...

Salut apariţia volumului „Poveştile Bistriţei”, propus de Menuţ Maximinian Editurii  Chardimes pentru că mi se pare că este un pas către crearea acelui spaţiu interdisciplinar de înţelegere a istoriei şi memoriei locale pe care îl menţionam mai sus. Maximinian, editorul volumului, a adus laolaltă o serie de capitole scrise de către autori diferiţi ca stilistică şi background intelectual (Mircea Gelu Buta, Oliv Mircea,  Vasile Duda, Menuţ Maximinian, Eugen Miloş, Dinu Flămând, Aurel Rău, Olimpiu Nuşfelean, Adrian Onofreiu, Liviu-Petru Zăpârţan) care „povestesc” Bistriţa fiecare în felul lui şi care încearcă să înţeleagă şi să recupereze complexitatea activării memoriei personale şi colective şi practicilor locuirii urbane cu istoriile ei sociale, multietnice, cultural-intelectuale, politice şi patrimoniale. Consider că împreună, textele volumului, creează o imagine polifonică a istoriei locale, o polifonie care poate hrăni nu doar impulsuri nostalgice şi reverii ceţoase despre trecut, dar şi un mod realist de a înţelege anticipativ  identitatea noastră citadină şi pluralitatea creativă a comunităţilor urbane. Textele sugerează extraordinar resursele sociale, culturale, arhitecturale şi artistice care pot fi folosite pentru a imagina şi întruchipa un viitor urban care să nu (mai) fie captiv unui fantasmatic complex de inferioritate...

Bistriţa trebuie povestită şi repovestită!