Încă o ipostază a degetului în nas

Mă refer la „grija” pe care statul român și BOR o au pentru românii din cele trei spații din Ucraina, unde trăiesc, compact, semeni de-ai noștri de neam: Transcarpatia (deci, la nord de Tisa – adică mai mult de jumătate din Maramureșul Istoric), nordul Bucovinei și zona Odesa. Ultimele două au fost date „ciubuc” Ucrainei, după al doilea război mondial, de către infernalul „tătuc” planetar Stalin.
Cei din Transcarpatia sunt temeinic organizați, iar unul dintre liderii lor, Ion Botoș, e o personalitate puternică, stăruitoare, reușind să cultive relații, beneficii mai puțin cu cei de pe malul Dâmboviței, cât cu organisme administrative, culturale, din Transilvania, cu persoane fizice din acest spațiu. Căci, altfel, „Comunitatea românească e uitată de autoritățile de la București.” Așa este: La București se conjugă cu sârg verbul „a uita”;
în nenumărate domenii.
Mai gri este situația din zona Cernăuți-Herța, unde e vizibilă politica autorităților ucrainene de asimilare forțată a românilor, de încălcare a drepturilor de a studia limba maternă în locurile de baștină (deși Constituția țării vecine nu permite așa ceva), de diminuare a identității acestora. Analiștii au observat că acest proces are în vedere, cu precădere, învățământul, mass-media și biserica. Școlile cu predare în limba română încep să fie lichidate, prin transformarea lor în filiale ale unor școli mixte (dar în care se predă în ucraineană), clădiri de școli lăsate nerecondiționate, manuale insuficiente, mijloace de învățământ moderne – ca și inexistente.
Sergiu Dan, președintele „Asociației Convergențe Europene”, la întrebarea „Ce face statul român în acest sens?”, răspunde: „Nu face nimic”. Totuși, aflăm că, pentru cele câteva publicații în limba română, statul român „alocă fonduri pentru câteva luni, după care e posibil să nu mai dea nici un leu, iar publicațiile riscă să dispară”. Pe de altă parte (culmea!), Kievul are, totuși, inițiative, însă „partea română fie a răspuns cu o mare întârziere, fie nu a răspuns deloc.” Ceea ce duce la concluzia că Bucureștiul „nu poate fi un partener serios.” (L-am cunoscut pe consulul român de la Cernăuți: un ins incolor, „diplomat” de decor.)
În regiunea Odesa politica antiromânească (implantată de sovietici) aici e vicleană și perseverentă, încât nu întâmplător din cei aproape 250.000 de etnici români, la ultimul recensământ, mai mult de jumătate s-au declarat „moldoveni”, nu „români”. E semnificativ și următorul aspect: Consulatul General al României la Odesa este foarte departe de satele românești din regiune (din păcate, „departe” și la propriu și la figurat).
Bisericile? Doar un exemplu, tot de aici, relatat în „Sud-Vest” / iulie 2016 (revistă „în limba română pentru cititorii din sudul Basarabiei”): Biserica ortodoxă din Hagi-Curda avea nevoie de o finanțare pentru „dotarea și amenajarea cuvenită a bibliotecii parohiale, organizarea în cadrul ei a unor activități utile”. Proiectul înaintat către Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE (Doamne, ce înduioșător sună!) a fost respins. Dar – culmea! – generozitatea acestui departament s-a îndreptat, cu o sumă considerabilă, spre altă biserică românească, numai că ea ține nu de Patriarhia Română ci de Patriarhia de la Moscova… Cineva a încurcat pungile sau patriarhiile, ca să-l parafrazez pe Vadim Bacinschi, redactorul-șef al acestei publicații. Da, vorba din popor, încurcate sunt căile Domnului.
Dincolo de aceste (doar câteva, dintre multe alte) fapte, rețin o concluzie a aceluiași Sergiu Dan, potrivit căruia, totuși, totul „ține de comunitate și de cât de uniți sunt românii noștri din Ucraina”, cât de „vocali în dialogul cu autoritățile ucrainene”. Însă, tot el trimite un fel de mesaj către Miticii de pe Dâmbovița: „Bucureștiul ar putea învăța multe de la Budapesta în acest sens.” O, nu! Noi moștenim, de veacuri, gena Mioriței…