Între un moment de exaltare și un pic de nostalgie

Runcanul Vasile Dâncu mi-a făcut cea mai frumoasă surpriză în acest început de an: Mi-a trimis un exemplar din proaspăta sa carte „75 de poeme”, editată de… runcanul Vasile George Dâncu (directorul Editurii „Școala Ardeleană, Cluj Napoca). Și - unde mai pui ! – ilustrațiile aparțin lui Marcel Lupșe. Când am văzut o așa combinație între un poet distinct, editor de toată lauda și un artist plastic dintre cei mai importanți în momentul de față, când am văzut ce elegant volum țin în mâini, am început să-l mângâi. Cu sufletul mai ales !
Nu intenționez să fac aprecieri asupra poeziilor din sumarul cărții. Nu pot însă să nu remarc cât de ingenios și-a motivat Vasile Dâncu titlul: „Când a împlinit 75 de ani, poetul i-a numărat cu câte un poem. Acum, tocmai a intrat în al 77-lea an de viață. A încetat să-i mai numere, lăsându-i să curgă lin spre 100.”
Și încă ceva: Extrag din considerațiile lui Ion Mureșan doar o frază: „Este în poezia lui Vasile Dâncu un nestăpânit „dor de ducă”, dar și o „ancoră” pe măsură care zădărnicește plecările.” Aceasta poate fi G.P.S.-ul celui care dorește să parcurgă paginile cărții.
Pe la sfârșitul anilor 70 se organizează la Tg. Mureș o întâlnire între scriitorii de acolo și un pâlc de autori de carte din zona noastră; printre ai noștri - și Vasile Dâncu. Am fost primiți și tratați ireproșabil. La hotel, am nimerit în cameră cu Vasile Dâncu. Ne cunoșteam deja, de la Bistrița. Era îmbrăcat ca deobicei, ca acasă adică, în straie țărănești, de la cușmă și cămeșoaie până la opinci și cu poeziile în traistă. După ce ne-am așezat la masă, la un păhărel de tărie, i-am zis, cu bunăvoință și cu încredințarea că are simțul umorului: „Auzi, omule, cum să-ți zic, „domnule”? Dar nu se potrivește după cum arăți. Să-ți zic „bade”? Iar nu se potrivește, fiindcă, după ce limbaj ai, ce lecturi invoci, după poeziile pe care le croiești, ești un bărbat instruit, un intelectual, chit că zici că ești un autodidact.” El, dând a zâmbire și silabisind rar, viclean: „Zi cum crezi.”
Îmbrăcămintea de la țară a mai purtat-o încă multă vreme, când venea la oraș. Doar că stârnea o nedumerire (pe care el nu ținea să o dezlege): o face cu oarecare ostentație sau, pur și simplu, din nevoia de a nu-și depăși condiția civică, asta în ciuda oricărui risc? De altfel, atunci, la Tg. Mureș, unde se ținea recitalul de poezie (eu mă aflam în sală), unul dintre spectatori, după ce Vasile Dâncu și-a spus poeziile (în stilul său, cumpănit, cu o mlădiere sfătoasă) i-a șoptit celui de alături: „Ca să vezi ce găselniță la bistrițenii ăștia, și-au îmbrăcat un poet țărănește”.
Pe de altă parte, și în satul său („rădăcina” de care nu s-a desprins nici acum, la vârstă septuagenară) are o condiție aparte. Într-un interviu, pe care i l-am luat în 1990 pentru revista „Minerva”, avea să mărturisească faptul că poeziile sale „contrastează un pic cu obiceiurile și tradițiile satului”. Și: „Dacă cineva ar organiza o șezătoare literară la mine în sat, eu nu aș citi nimic din creația mea, pentru a nu mă expune ridicolului.”
Acum, chiar dacă nu mai arată ca runcanul din vechime, noi, câțiva, când vorbim despre el, ca să-l delimităm de ceilalți doi Dâncu ieșiți în lumea mare, ne zicem: „badea Dâncu”. Iar sintagma „poet țăran” – rezon! – e o invenție a ideologiei comuniste, o componentă a garderobei fostei „Cântarea României”.