Invitaţie la joacă

Solicitat, în ultimă instanţă, de către Echim Vancea să scriu ceva despre Laurenţiu Ulici, i-am promis că îi voi trimite „ceva”. În consecinţă, mă opresc la o secvenţă dintr-o noapte în trenul spre Sighetu Marmaţiei.

Era înainte de 89. El se oprise la Beclean pentru o faptă culturală, după care (cenaclul „Saeculum” încă mai exista) un grup de „saeculişti” am luat drumul spre „capitala” Maramureşului Voievodal.

La un moment dat, ne-am potrivit amândoi pe culoarul vagonului; n-aveam somn nici unul, nici celălalt. Căutam în noapte de la acelaşi geam deschis.

„Cornele, hai să ne jucăm de-a cele 15 întrebări” – îmi propune Laurenţiu Ulici (Eram onorat că mi se adresa pe numele mic; eu n-am îndrăznit s-o fac, de câte ori ne-am întâmplat împreună). Mi-a explicat ce aveam de făcut fiecare (Nu mă îndoiesc că provocarea aceasta a făcut-o mereu şi în diverse locuri). Pentru cei care n-au cunoscut şi n-au participat la jocul lui (era un joc doar în doi): Cutare trebuia să se gândească la un nume de scriitor (în viaţă), iar Laurenţiu Ulici urma să-i pună nu mai mult de 15 întrebări despre acesta, ca la sfârşit să rostească numele pe care Cutare l-a ales. De cele mai multe ori nu era nevoie să ajungă până la ultima întrebare, din câte am văzut.

Avea o strategie a întrebărilor menite să îi asigure o creştere a datelor biobibliografice ale celui ales, dar care, concomitent, micşora „secretul” repondentului.

Jucam sedus de viclenia întrebărilor, de memoria sa ieşită din comun (chiar dacă alegeam scriitori de raftul şapte, dar pe care îi cunoşteam). Mă simţeam alergat, hărţuit într-un ţarc al referinţelor, care se micşora de la un moment la altul. La rându-mi, trebuia să fiu şiret, să nu-i ofer complet informaţia, dar nici să fiu suspectat ulterior că n-am fost corect. Ciudată situaţie: El alerga după tine cu întrebări şi la fiecare răspuns însemna să mai laşi din braţe un amănunt revelatoriu despre cel pe care îl ţineai ascuns.

Aria investigaţiei, a supoziţiilor se restrângea, după fiecare întrebare. Se crea un fel de tensiune a spiritului, căci el voia să câştige, nedepăşind 15 întrebări, iar tu încercai să-l împiedici. Ulici întreba ca un iscusit anchetator şi, când avea certitudinea maximă, rostea numele scriitorului pe care îl alesesem. Nu reţin să fi avut nevoie să ajungă până la a 15-a întrebare, ca să-l divulge pe cel ascuns în mintea mea. Şi aşa am ţinut-o până dincolo de Vişeu de Jos.

De fiecare dată începea cu întrebarea „De ce sex este?”. Urmau altele despre şcolarizare, domiciliu, profesie, stare civilă, vârstă, responsabilitate administrativ-politică sau literară. Condiţia era, desigur, să nu răspund cu „da” ori„nu”.

Ţin minte că ultimul dintre „aleşii” mei a fost Radu Ulmeanu (Satu Mare). După 11 întrebări, i-a rostit numele!

Pentru mine joaca aceasta a fost fascinantă; pentru el, probabil, încă un exerciţiu de menţinere în formă a inteligenţei şi a eficienţei condiţiei sale de critic şi istoric literar, de prestigios şi prodigios om de cultură.

PS: O explicaţie pentru acest text: la Sighetu Marmaţiei se pregăteşte o carte dedicată mult preţuitului Laurenţiu Ulici, de la a cărui moarte prematură se încheie 10 ani. C.C.