DE PREMIUL NOBEL

Pe când am auzit eu prima dată despre Nobel, ca premiu suprem în literatură, și prin valoarea lui materială, și ca dovadă a recunoașterii universale, credeam că lumea există ca să se ajungă la acest premiu, după care dispare. Lumea literară după Nobel îmi părea a fi un non sens. Nu făceam prea clar diferența ( se întâmpla pe la 12, 13 ani, odată cu debutul meu poetic într-un ziar din Nord ) dacă se închide orizontul pentru scriitorul câștigător, pentru cititorii puși în situația de a citi o ultimă carte sau pentru întreaga literatură ce, în mod catastrofal, după o izbândă, nu mai are puterea de a se ridica la nivelul unui mare premiu.

     Când apărea „Nobel contra Nobel”, propuneri, prezentări și antologie, de Laurențiu Ulici, la „Cartea Românească”, în 1988, două volume, de la Lev Tolstoi la Tudor Arghezi, în primul volum, și de la Nikos Kazantzakis la Marin Sorescu, în al doilea volum, credeam că atât este literatura universală, literatura lumii, „Die Weltliteratur”, cum spune limba germană, în continuarea și completarea manualului de literatură universală, după care am învățat la profilul de filologie, și a celuilalt volum, coordonat tot de Laurențiu Ulici, „Laureații Premiului Nobel pentru Literatură” ( de data aceasta, „pe bune” ), apărută în 1983 ( cinci ani înainte ), la Editura „Almanah Contemporanul”.  Din Postfața primului volum, reținem că „prin tradiție, Premiul Nobel consacră în universal și (...)  reprezintă pentru foarte multă lume instanța penultimă a literaturii, dacă socotim că după el se mai află, dintre cele profane, numai Timpul.” Selecția lui Laurențiu Ulici propune o sută de scriitori care ar fi meritat să primească Premiul Nobel, din 1901 până la data apariției cărții ( 1988 ). După cum se știe, Premiul Nobel se acordă din anul 1901, primul laureat fiind Sully Prudhomme. Valoarea literară și valoarea morală, cele două criterii din testamentul lui Alfred Nobel în legătură cu atribuirea premiului ce-i poartă numele, sunt criterii analizate în Postfața cărții și constituie și astăzi părți ale unei balanțe ce înclină mai mult într-o parte sau în cealaltă, iar discuția ar fi în continuare câți dintre cei care au fost privilegiați, luând Nobel-ul, au rămas în conștiința lumii ( nu doar literare ), câți au fost dați uitării și cum mulți alții, rămași pe dinafară, ar merita din plin, o dată în viață, Premiul Nobel. Dintre cei care n-au luat Premiul Nobel, din literatura română, Laurențiu Ulici mizează pe Caragiale, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu,  Marin Sorescu. Din literatura străină, îi comentează pe unii, care au primit premiul, după apariția cărții ( 1988 ), ceea ce reprezintă o bună receptare și cunoaștere a fenomenului literar universal din partea autorului român. Este cazul lui Günter Grass ( ia Nobel în anul 1999 ) și al lui Mario Vargas Llosa ( târziu, în 2010 ).  Există în culegerea lui Laurențiu Ulici scriitori consacrați, trecuți prin proba timpului, arhicunoscuți, dar care  nu au ajuns la Premiul Nobel, cum ar fi Jorge Luis Borges, Lev Tolstoi, Mark Twain, Franz Kafka, James Joyce, Jules Verne și lista poate continua.

      Gândul la Premiul Nobel aduce cu sine și întrebarea pentru cine/ ce scriem. Mă îndoiesc că cineva ar scrie pentru Nobel, numai dacă Nobel nu este cumva un alter -ego al scriitorului, un confident sau vreo muză. Cred, în continuare, că scriem pentru noi, în primul rând. În momentul în care, și din momentul acela, când cineva este mai preocupat, mai urmărit de obținerea Nobelului decât de scrierea a ceea ce are de scris, atunci nu mai poate fi vorba decât de un joc, de o competiție, cu toate ale ei: învinși, învingători, mulțumiți, nemulțumiți, culise. Ceva parcă știrbește farmecul literaturii, al tainei, care este orice creație.

     De cum trece vara, cu beneficiile ei pentru trup și suflet, încep pronosticurile cu următorul câștigător al Premiului Nobel pentru literatură, anunțat în toamnă. Casele de pariuri au de lucru, critici se îngrămădesc să spună ultimele detalii dintr-o operă a premiabilului, listele se alcătuiesc și re-alcătuiesc, din lungi se fac scurte și ajung de așteptare. Cine, de unde și de ce sunt întrebări la care puțini își pot răspunde și, de obicei, factorul surpriză este cel care triumfă.

     De ani buni, adun colecții ale laureaților. Cumpăr și citesc tot ce apare, în traducere, după ce scriitorul a fost anunțat câștigător al Premiului Nobel. Operele nu întârzie să apară. Imediat. De parcă editurile ar depozita o rezervă și, de îndată ce se anunță numele, dau drumul cărților gata traduse să intre în librării. Serii de autor se grăbesc să apară, cât... premiul e cald și poate aduce încasări. Recunosc că am întrebat la o librărie chiar în prima zi după week-end-ul în care  a fost făcut cunoscut numele lui Jan Fosse ( laureat în 2023 ) și am primit cartea „Numele celălalt”. Între timp, am citit și partea a doua din Septologie, „Eu este un altul”, făcând loc în lectură următorului nume ce va lua premiul Nobel pentru literatură. M-a surprins, dar nu prea mult, obișnuită fiind cu tehnici de redactare, novatoare și moderne, precum scriitura fără punct și virgulă, ca la James Joyce, faptul că fiecare dintre cele șapte părți ale operei în proză a lui Jon Fosse se încheie cu „Tatăl nostru” în limba latină și tradus, în limba română. În economia cărții, câte două pagini la final de fiecare parte sunt salvate de textul religios. Mai adăugăm și lipsa punctului, textul fiind condus repetitiv și aproape minimalist „Deci ești pictor? zice el/ Da, cel puțin încerc, zic eu/ Dar se poate trăi din asta/ zice el/ Se poate, într-un fel, zic eu...” cu zic eu, zice el, avem un stil, o idee despre un laureat de Nobel, 2023.

     În biblioteca mea, stau citite, cu creionul în mână,  cărțile din seria de autor, Herta Müller ( 2009 ), Alice Munro ( 2013 ), Peter Handke ( 2019 ), Abdulrazak Gurnah ( 2021), Anni Ernaux ( 2022 ). La fiecare am sublinieri, aprecieri, citate. I-am căutat deîndată pe Louise Glück, poezie ( 2020 ), pe Bob Dylan, poezie ( 2016 ), mi-am făcut o imagine, ca să știu, să pot interveni în dialoguri, să fiu în temă, informată. Nu doar după nume, ci după operă. Mi-au plăcut scrierile, în principal ca valoare literară, ca inovație, și apoi ca una morală. Îndrăgesc stilul unui scriitor, „suceala” cuvintelor, imaginile și trăirile, emoțiile care le transmite. Am fost și rămân de partea lui Maiorescu, cu „artă pentru artă”, nu de partea lui Constantin Dobrogeanu Gherea, cu „artă cu tendință”.

     Când scriem, nu știm dacă e de Premiul Nobel sau nu. Valoare maximă poate avea o idee, un gând, un rând, o sclipire. Până la operă de Nobel e cale lungă. Și nici nu e nevoie de mii de pagini, redundante, greoaie, șlefuite până dispare vraja.

     Greu cu literatura noastră. Greu cu Nobel-ul nostru. Totul este relativ și se ține într-un fir subțire Este acel fir al poveștii, al poeziei, pe cât de subțire, pe atât de puternic și etern. De literatură universală, care se vede din Univers. După treizecișicinci de ani de la cartea lui Laurențiu Ulici, demersul propus merită să fie continuat. Numărul scriitorilor s-a înmulțit, și români, și străini, care merită să fi luat Premiul Nobel. Grija față de aceștia ( și față de aceștia ) reprezintă un volum de lectură mult mai mare, o completare a listei în detaliu și un excelent ochi de a vedea valoarea, de a alege bobul de neghină. Chiar dacă de multe ori bobul nu ajunge să obțină lauri.

     Se întâmplă ca, după ce un scriitor a primit Premiul Nobel, un timp atenția să fie îndreptată asupra lui, după care se stinge. Și nu totdeauna scriitorii mor. Pur și simplu, nu mai apare nicio veste despre ei, nicio carte nouă. Ce a mai scrie Herta Müller, după ce a luat Premiul Nobel, la cincizeci de ani? Nu mai știm nimic de ea. De parcă scriitorii ar scrie ca să ia Premiul Nobel și atât. Există literatură după Premiul Nobel?!...

     În așteptarea următorului anunț din partea Academiei Suedeze, să sperăm că el nu va fi o surpriză atât de mare, încât literatura română să nici nu fi auzit măcar de acel scriitor. 

Elena M. Cîmpan

P.S.

Am scris acest articol foarte puțin înainte de joi, 10 octombrie, când a fost făcut cunoscut numele câștigătoarei pe anul 2024, scriitoarea sud-coreeană, Han Kang, 54 de ani, „pentru proza sa poetică intensă care se confruntă cu traume istorice și expune fragilitatea vieții umane”. În sâmbăta imediat următoare, după două zile, călătorind la Cluj-Napoca, acolo am găsit în librării trei dintre cărțile laureatei, traduse deja în limba română, de ceva vreme, „Vegetariana”, „Disecție” și „Cartea albă”, toate apărute la Editura „Art”, în traducerea Iolandei Prodan. Le-am citit cu nerăbdare și am observat că barometrul Premiului Nobel rămâne neschimbat de câțiva ani, surpriză, așa cum au fost Jon Fosse, Annie Ernaux, Abdulrazak Gurnah, Louise Gluck, Peter Handke, Olga Tokarczuk, Kazuo Ishiguro, Bob Dylan...

E.M.C.