Laurenţiu Ulici - un generos

Peste vremuri, multe dintre numele literaturii care, la un moment dat au fost în „vogă” (ca să folosesc un termen de azi) în timpul vieţii, vor trece în neuitarea posterităţii, iar colbul se va aşeza peste cărţile lor. Asta dacă nu vor fi critici care să ştie să-i readucă în actualitate şi reviste literare care să le realizeze medalioane măcar la momentele esenţiale din biografia lor.
Pe Laurenţiu Ulici îl cunosc doar din cărţile lui şi din amintirile prietenilor şi am constatat, acum, peste
timp, la mai bine de 20 de ani de la trecerea în veşnicie a acestuia, că puţini mai pomenesc de el. Asta şi
pentru că, în şcoală, nu este amintit nicăieri numele lui, iar cărţile nu au fost retipărite şi nu se mai află în librării. Generaţiile actuale îl pot cunoaşte doar din biblioteci sau achiziţionându-i volumele din anticariate. Însă, câţi dintre noi ne ostenim să descoperim un scriitor care nu ne este recomandat şi despre care nu ştim prea mare lucru?
Putea să mai trăiască, mi-am zis când am aflat că se împlinesc 80 de ani de la naştere, dar la nici 60 a trecut în veșnicie. Am o prietenă, Anisia, din Lunca Ilvei, ce a trecut de 100 de ani şi care îşi duce singură gospodăria. Omul generos şi criticul atent cu debuturile scriitorilor tineri, cel care în volumul Nobel contra Nobel ne spunea să ne aplecăm şi asupra literaturii noastre unde descoperim scriitori deosebiţi, urma să dea literaturii o panoramă prin publicarea, în cadrul a cinci volume, a istoriei scrisului nostru sub genericul Literatura română contemporană, pornind de la anii 50 şi ajungând până la generaţia 80. A început cu primul volum al generaţiei 70, însă o tragedie a spulberat planurile scriitorului.
Mi-ar fi plăcut să-l cunosc şi eu pe cel care Adrian Alui Gheorghe îl numea Căutător de aur, adică descoperitor de tineri poeţi şi prozatori şi sunt convins că aş fi beneficiat şi eu de generozitatea lui, în rubrica Prima verba, pe care o deţinea la România literară, scriind de peste 1000 de debuturi. Mi-ar fi plăcut să ne întâlnim la Festivalul de la Sighetu Marmaţiei sau la Deseşti, scriitorul născut la Buzău fiind profund legat de Maramureş, acolo unde îşi avea rădăcinile paterne. A trecut însă fulgerător în veşnicie şi nu am apucat să stau de vorbă cu scriitorul care, din relatările colegilor, aflu că era de o generozitate aparte, că încerca, atât în postura de cronicar, cât şi în cea de
preşedinte al Uniunii Scriitorilor sau de parlamentar, să-şi ajute confraţii. De altfel, oglinda scrisului şi a bucuriei întâlnirii cu cartea se găsesc în toate volumele, începând cu Recurs, din 1971, apoi în 1974, publică
antologia comentată a celor 9 poeţi români din perioada interbelică, Prima verba (I-II, 1975-1978), Biblioteca Babel (1978) şi Confort Procust (1983), Dubla impostură(1996) şi 1001 de poezii româneşti (1997).
Ca director al revistei Luceafărul, de asemenea, a avut un proiect de recuperare a valorilor, dar şi de aducere în faţă a generaţiilor actuale de scriitori.
Jurnalist fiind, am căutat în presa vremii să vă impactul trecerii acestuia într-o stea mult prea repede, la doar 57 de ani, şi m-am oprit chiar asupra numărului din 22 noiembrie dedicat tristului eveniment, chiar de către Luceafărul, pe atunci săptămânal de literatură. Într-un comunicat, USR arăta: «Pentru obștea scriitorilor, Laurențiu Ulici a însemnat echilibru, spirit constructiv și îndrăzneala de a învinge nepăsarea și obtuzitatea celor care cred că omul trăiește doar cu pâine. Dispariția sa înseamnă o pierdere imensă, irecuperabilă pentru Uniunea Scriitorilor, pentru
literatura română, pentru societatea românească. Îndurerați, scriitorii români îi vor păstra o amintire luminoasă, așa cum a fost întreaga sa viață. Dumnezeu să-l odihnească și să-l aibă în pază». „Prin scrisul său, dar mai ales prin amintirea lăsată de fiinţa lui vie, Laurenţiu Ulici şi-a învins, ca pe orice adversar, destinul care a vrut să-l facă să dispară. El nu va dispărea niciodată. A fost un om exemplar. Aş spune Dumnezeu să-l ierte, dar ştiu că n-am pentru
ce”, scria Horia Gârbea, iar Marius Tupan, profund afectat, mărturisea: „Din acest moment nu mai pot să
scriu nimic. Sărătura lacrimilor îmi umezeşte buzele şi-mi întunecă minţile. Dacă Domnul va fi suficient de răbdător cu mine pentru mai multă vreme, voi demonstra cu alte ocazii cât de mult l-am iubit şi l-am preţuit pe acest frate al meu mai mare”.
Prin publicarea în zece volume a poeziei româneşti, sub genericul 1001 de poezii, Laurenţiu Ulici a dat posibilitatea multor poeţi de a fi promovaţi, lucru apreciat de unii şi contestat de alţii care-l doreau mai „riguros”. Însă, în proiectele lui, dincolo de generozitate era şi meticulozitatea criticului ce-şi începea cariera la 23 de ani, iar debutul editorial la 28, dublu licenţiat al facultăţilor de Filologie şi Filozofie, din cadrul Universităţii Bucureşti. Şi tot el este cel care ne lămureşte asupra ierarhiilor într-un interviu publicat în 1996, în Convorbiri literare: „Ierarhiile, chiar şi aparent definitive, sunt îndeobşte perisabile în funcţie de multe lucruri, între care gustul unei epoci,
evoluţia limbajului literar, orizontul de aşteptare al cititorului. Ele exprimă, în cazul unei istorii a literaturii, gustul autorului şi ceva din gustul epocii în care a fost scrisă. Apoi, în ce priveşte istoria mea, se cuvine să spun că diferenţele dintre primele două nivele ierarhice sunt aproape insesizabile, sub raport valoric, ele ţinând mai curând de ceea ce aş numi relevanţa empatică a unui discurs epic, liric, critic sau dramatic faţă de un alt discurs la fel de relevant literar”.
Istoriile literare nu-l menţionează pe Laurenţiu Ulici în rândul criticilor, nu este prezent nici în listele canonice gen 100 de cărţi, însă rămâne în conştiinţele celor pe care i-a debutat sau cărora, la un moment dat, le-a întins o mână prin funcţiile pe care le-a deţinut. Şi, cel mai frumos descrie acest fapt Eugen Uricaru, la rândul lui preşedinte al USR: „câtă vreme Laurenţiu Ulici a condus Uniunea Scriitorilor, până şi pescuitorii în ape foarte tulburi au înţeles că există un personaj providenţial pentru năpăstuita breaslă scriitoricească... Laurenţiu Ulici avea o memorie fenomenală, un curaj nebun, provoca soarta şi ieşea câştigător, credea cu tărie că logica şi inteligenţa sunt forţe suverane”.
Rămâne unul dintre criticii ce au făcut lucruri durabile pentru istoria literaturii şi unul dintre oamenii iubiţi în Ţara Maramureşului, acolo unde, an de an, este pomenit la Festivalul de Poezie ajuns, iată, la 50 de ediţii. La Sighet se află Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” şi Rona de Jos, satul patern, Şcoala Gimnazială „Laurentiu Ulici”. Nu putem încheia decât cu spicuiri din poemul care este, probabil, cel mai des amintit când este vorba de Laurenţiu Ulici: „Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă / Anii - nu ştiu bine când - s-au adunat: / Mai iubind o fată, mai ratând o carte/…/ Mai sedus de glorii care n-au să vină;/ Mai trăgându-mi clipa pentr-un ceas fictiv;/ Mai stingând lumina tâmplelor, alpină; / Mai cerând ninsorii tainicul motiv; /…/Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte / Anii pe din două, leneş alternând: / Mai ratând o fată, mai iubind o carte... / Până unde, totuşi, până unde? Când?”.
Pomenirea lui, din neam în neam, pentru lucrurile frumoase pe care le-a dăruit culturii româneşti.