CARPE DIEM! (II)

Am revăzut scrisoarea deschisă pe care Laurenţiu Ulici a publicat-o în 26 septembrie 1990, unde (eu folosesc acum un limbaj de stradă) îi propunea „ciocu mic”. Neavând decenţa de a se retrage în umbră şi cumpătare ( precum, de pildă, a făcut-o D.R.Popescu, ultimul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România ceauşistă), Adrian Păunescu s-a îmbăţoşat în plan politic. A fost o sfidare sub acelaşi dicton: „Trăieşte-ţi clipa!” O asemenea atitudine publică (provenită din reflexe de cenaclul „Flacăra”) aduce foarte aproape de zicerea unui rege francez: „După mine, potopul!”

Apropo de cei doi, Păunescu şi Ulici. Un flaşnetar folk, acum, culmea! parlamentar (poate e semnificativ) îl numea pe cel recent dus pe lumea cealaltă „om de caracter”. Pardon! Laie Chiorul, lăutarul lui Goga, da, cred că va fi fost om de caracter, dar nu acest zdrăngănitor în fostul (aşa-zis) cenaclul „Fleaşcăra”., care a devenit un fel de anexă specială a „Cântării României”, unde se practica un fel de religie atee a dictaturii. Aşa –zisul cenaclu era pentru A.Păunescu o posibilitate de a slugărnici dictatura ceauşistă, şi care, în paralel, îi facilita manifestarea orgoliului său patologic.

În scrisoarea menţionată adineaori, dreptul, cinstitul Laurenţiu Ulici (ajuns ulterior el însuşi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, după circăraia practicată de Mircea Dinescu) se mira naiv, pe seama lui Păunescu, în felul următor: Cum de nu şi-a dat seama că o dictatură nu poate exista „fără zidari”, că nomenclatura e sursa totalitarismului,, că regimul ceauşist nu numai că ne-a ţinut în foame şi frig, dar a urmărit distrugerea forţei morale a neamului nostru, iar apoi, în lunile postdecembriste să încerci să găseşti justificări şi circumstanţe atenuante unui astfel de regim.

Cred că Ulici făcea pe naivul, ştia destul de bine că imperativul existenţei sale Păunescu l-a trăit copios: „Trăieşte-ţi clipa!”, iar după tine, potopul!

Moartea lui Adrian Păunescu a revigorat nevoia de superlative a românului trăitor în această vreme urâtă. Deopotrivă, s-a excitat o degradare a unor noţiuni, stări, morale, civice, de genul: „coloană vertebrală”, „patriotism”, „naţionalism”, „poet naţional” etc. S-a atentat până şi la cuvântul „poezie”.

Înţelesul cuvântului „poezie” e extrem de greu de priceput, precum acela de „femeie” sau „lumină”. Iar apropierea lui Adrian Păunescu de Mihai Eminescu e , pur şi simplu, un sacrilegiu. E o ofensă adusă culturii române. Îmi voi aduce argumente, pentru această afirmaţie, în tableta următoare, dar încheind cu o afirmaţie a unui alt scriitor de curte ceauşească (Eugen Barbu): „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.”