CARPE DIEM (III)

Nici Eugen Barbu nu a fost uşă de biserică; se ştia, de pildă, că joacă table cu Ceauşescu şi nu o dată se cam înjurau unul pe altul, când nu le ieşea zarul. Afirmaţia lui, despre Păunescu: „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.” avea în vedere comportamentul civic al insului, dar încerca să facă diferenţă între om şi operă. Ok!

Cine a fost omul Adrian Păunescu se ştie pe toate gardurile: un gurmand pantagruelic, un sugător nesătul de lichide, un pofticos de graţii feminine (cred că şi-a lăsat urmaşi pe toate văile pe unde a trecut cenaclul său), un lacom de aplauze. Dar ce e cu literatura?

Tot aşa: Un textier cu o abilitate formidabilă de a versifica, cu scopul de a profita de prezent şi de a face din afişare excesivă în public un mod personal de a sfida prezentul.

Generaţia lui - şi, prin urmare, a mea - l-a învăţat la şcoală pe Dan Deşliu, A.Toma, Eugen Frunză şi habar nu avea de Goga, Blaga sau Ion Barbu. Sau de poetul înger Vasile Voiculescu. Până la a nu-şi da arama pe faţă, de lingău al Casei Ceauşescu, A.Păunescu a creat poezii rezonabile şi nu texte ritmate. De pildă:

„Ca un dulce tropot o stafie cal,

Stă a înşeuare la mormânt de domn,

A trecut azi-noapte Iancu prin Ardeal

Şi-a trezit gravidele din somn.”

Sau:

„Eu cred că nu căderea e scopu-acestor fulgi

Ci altceva – o taină, o cauză adâncă,

Pare că ninge pentru-a acoperi ceva

şi ninge cât lucrarea nu este gata încă.”

Şi tot Eugen Barbu îl avertiza (dar a fost să nu fie aşa): „…să nu spună, la fel şi de prea multe ori, aceleaşi lucruri…”

Aceleaşi lucruri deveniseră, cu timpul, omagii familiei ceauşiste.

Un plângăreţ reproşa, în zilele acestea, că Adrian Păunescu nu a fost prezent în manualele de limba şi literatura română. Pardon! Nu prezenţa într-un manualşcolar este certificatul de valoare al unui scriitor. Posteritatea îşi reglează din timp în timp valorile; ea trece peste conjuncturi politico-statale.

Avansez o opinie: Adrian Păunescu e o simbioză între poezia lui Miron Radu Paraschivescu şi Geo Dumitrescu, pe stilul şi comportamentul lor civic s-a construit fundaţia literară a lui Păunescu. El a venit cu ceva mai altfel: e excitat gustul mediu în receptarea artei, creând valori mediocre şi satisfăcând acest palier al receptării literare. La aceasta se adaugă (îl are precursor pe alt mediocru – Ion Minulescu) actoria spunerii propriilor poezii.

Desigur, din kilogramele de cărţi tipărite vor rămâne pentru mai apoi câteva bune zeci de texte neruginite de „carpe diem”. Numai că nu pot uita cuvintele lui Laurenţiu Ulici adresate acestui personaj: „Din păcate, pentru noi, suntem blestemaţi ca dumneata, Adrian Păunescu, să nu dispari niciodată.”

Ciudat: De ce blestem?