ADRIAN PĂUNESCU!

Doi mari scriitori au fost mai contestaţi după momentul decembrie 1989: Eugen Barbu şi Adrian Păunescu. Cei doi au făcut într-adevăr, mari concesii unui regim care s-a dovedit a fi până la urmă nu numai falimentar din punct de vedere economic, dar şi o perioadă tristă ce ne-a făcut de ruşine în faţa lumii. Se distrugea ţara material şi moral în unanimitatea aplauzelor noastre pe care eram obligaţi să le emitem în direct sau indirect, pe varii lungimi de undă, prin pieţe, săli de conferinţe etc. În acest context unii au susţinut cu mai mult elan şandramaua comunistă, cu linguşiri neruşinate şi ploconeli venite chiar din partea unor semeni de la care te puteai aştepta la cu totul altceva. Printre aceştia s-au numărat, din păcate, şi cei doi oameni de cultură, de mare cultură, citaţi mai sus. Ca scriitori, însă, golind opera lor de balastul laudelor şi epodelor închinate puterii, ei nu pot fi daţi afară din literatură, aşa cum au încercat unii sau mai încearcă şi astăzi să o facă.

Adrian Păunescu a spus şi a pus întrebări pe care niciun român nu le-a pus în perioada respectivă. Ar trebui să legi de prea multe funii statuia lui literară ca s-o poţi dărâma. Citiţi doar volumul de poezii „Deromânizarea României” şi vă veţi convinge de lucrul acesta. Citiţi „Scrisoare către Helmuth Kohl”, „Scrisoare către Ady Endre” sau „Istoria unei secunde” (care a fost samavolnic dată la topit şi interzisă) şi veţi simţi genialitatea limbii române, genialitatea unui poet ce a produs revărsarea jurnalisticii în limbajul literar, îngemănarea dintre sensibilitate, revoltă şi duritatea expresiei. Cuvinte ca transnaţional, cancelarissime, toast, pederast, componente, cărămizi, beton, atu, exerciţii ş.a. au fost folosite fără ca poetul să aibă prejudecăţi faţă de ele, dându-le o nouă dimensiune. Adrian Păunescu rămâne un poet extraordinar, un jurnalist în descendenţa lui Eminescu, Goga sau Paler. Lirica lui dă putere unor cuvinte pe care alţi poeţi nu le pun în versuri. El nu are prejudecăţi faţă de lexic, nu-şi alege materialul cum fac alţii, ci dă expresie şi valoare chiar formulelor de exprimare banale. Ar putea fi vorba aici de redimensionarea limbii, de o mai puternică statornicire a ei în expresie artistică. Adrian Păunescu rămâne un mare poet ratând însă şi posibilitatea ce-a avut-o de-a fi un mare caracter. Aici moraliştii ar putea să ne spună dacă un mare om, dacă un mare scriitor trebuie să fie neapărat şi un caracter. Prestaţiile sale pro-Ceauşescu îl scad în ochii noştri dar nu-i pot diminua marea operă care are locul ei în cultura noastră. A.P. este încă un exemplu ce ne convinge de faptul că a fi artist sau om de mare cultură, nu înseamnă automat şi posesie de caracter. Poate e şi cazul lui Petru Dumitriu sau a altor scriitori nu neapărat numai români.

Genialul poem autobiografic „Eu sunt un ziar”, în simplitatea lui cursivă, este o capodoperă iar când citeşti versuri ca „Poate e ultima oară când te mai afli pe hartă” sau „Ne-ai infectat istoria şi firea, de boala ta şi azi românii pier” mi-e parcă teamă ca A.P. să nu aibă cumva dreptate şi profeţiile lui să se adeverească. Poeziile profetice din „Deromânizarea României” despre laşităţile actuale ale guvernanţilor noştri, ni se par nişte bocete asemănătoare celor presimţite la căderea Babilonului. Şi atunci poetul anonim a presimţit căderea Sumerului, având dreptate. Să aibă oare dreptate şi Păunescu iar versurile cu harta ce va dispărea să se adeverească? Simţim noi ce simte un mare poet? Aş da temă acasă tuturor politicienilor noştri să citească şi să conspecteze „Deromânizarea României”, „Româniada”, „Tragedia naţională” ş.a. ca să vadă şi ei cum ne chinuiesc ei. Aş da, de asemenea, temă unora să citească „Istoria unei secunde”, carte de versuri apărută în 1971 dar retrasă de pe piaţă. Poate că de pe atunci, de la arderea şi topirea „Istoriei unei secunde” a început Adrian Păunescu să se împrietenească mai tare cu partidul, să-i cânte mai tare în strună, văzând cât de greu e să trecu cuvintele prin mintea lui, să le strecori ca printr-o sită dincolo, spre popor. De aceea poetul a trădat aşa cum trădăm cu toţii câte un pic, interesul omului simplu. Uitaţi-vă pe stradă la cei umili, la cei cu capetele plecate şi cu cămăşi murdare, la cei cu spaima suferinţei cotidiene pe chip şi veţi înţelege că în toată suferinţa lor este o parte din contribuţia noastră, a celorlalţi, un pic din bunăstarea noastră. Păunescu a cântat regimul comunist, a fost un poet de curte, cum se spune, dar principiul lui Procopius din Cezareea, el ducea o existenţă dublă. La serviciu lăuda pe Ceauşescu şi comunismul lui, acasă îl înjura şi-i demonta şurubăraia. Cum să-l poţi înţelege altfel pe acest om care s-a împlinit pe el însuşi lăudând partidul? N-am fost oare mulţi ca el care au făcut la fel ca el dar n-au făcut la fel mai mult fiindcă n-au putut mai mult?

La moartea lui ne unim glasurile şi-i deplângem moartea ca unuia ce a fost de-ai noştri, care nu s-a putut debarasa de ţară, de conştiinţa neamului din care a făcut parte. Drum bun Adrian Păunescu spre hotarele veşnice de dincolo de Styx.

G.Moldovan