Remember Adrian Păunescu

Din iniţiativa familiei prof. Ana şi ing. Gavril Vaida, din Năsăud, în fiecare an la 20 iulie, de Sfântul Ilie, se comemorează naşterea cunoscutului poet Adrian Păunescu, scriitorul născându-se la Copăceni-Bălţi în Basarabia, în anul 1943, şi decedând la 5 noiembrie 2010. Se ştie că familia năsăudeană Vaida a fost prietenă apropiată cu Adrian Păunescu, acesta petrecând multe zile în Casa Vaida din Năsăud.

         Adrian Păunescu este autorul a peste 50 de cărţi, majoritatea volume de versuri. A fost unul dintre cei mai prolifici poeţi români contemporani, cărţile sale au fost editate într-un tiraj mare de peste un milion de exemplare. Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk şi rock, însă Păunescu a colaborat direct cu muzicienii îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra pe care l-a înfiinţat la 17 septembrie 1973, un adevărat fenomen de masă, susţinând, până la interzicerea sa la în 16 iunie 1985, 1615 manifestări de muzică, poezie şi dialog în faţa a peste şase milioane de spectatori. La 7 mai 1990 Păunescu înfiinţează Cenaclul ,,Totuşi iubirea’’ pe stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vişan şi al fotbalistului Ilie Balaci. În peste zece ani de activitate, noul cenaclu susţine concerte de mare succes în ţară şi peste hotare, în special la Chişinău.

         Orientarea politică a lui Adrian Păunescu a fost una de stânga, iar relaţia lui cu puterea comunistă a fost ambiguă, Păunescu nu a fost un critic radical al sistemului sau al ideologiei, critica sa se îndrepta mai degrabă asupra derapajelor puterii politice şi a neajunsurilor economice. După 1989 Păunescu nu reneagă ideologia socialistă , intrând repede în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeţ, fostul premier al lui Nicole Ceauşescu. În legislatura 1992-1996 Păunescu a fost senator de Dolj. În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidenţiale din 1996 la care a obţinut 0,69% din voturi. Ca membru PSD a fost ales din nou senator de Dolj în legislatura 2000-2004. Tatăl lui Adrian Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat pentru ,,activităţi anticomuniste’’ de către regimul stalinist de după 1945, la 15 ani de închisoare şi din această cauză Adrian Păunescu a trebuit să aştepte trei ani înainte de a se putea înscrie la Filologie la Universitatea Bucureşti.

         Adrian Păunescu a fost poet, critic literar, eseist, director de reviste, scriitor, publicist, textier, traducător, politician român. În cadrul Cenaclului Flacăra, Păunescu a încurajat cultura de masă, îndrăgită de tineri, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă. El a inventat sintagmele ,,generaţia în blugi’’ şi ,,muzica tânără’’ pentru a-şi desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritate, iubite de aceştia, ale genurilor folk şi rock, muzica folk este un curent ce descinde din folclorul american ai anilor 1930, iar muzica rock este un gen muzical specific sec. XX şi XXI, instrumentele muzicale fiind chitarele electrice şi bateria-toba, însă în multe subgenuri se întâlnesc şi claviaturi şi alte instrumente.

         Adrian Păunescu s-a simţit în Casa Vaida din Năsăud la el acasă, a iubit familia Vaida, pe George Coşbuc, năsăudeanul nostru pe care-l vedea ,,Duminica de dimineaţă a limbii române’’, pe micuţa Lelia, fetiţa de 11 ani a familiei Vaida care a debutat şi a intrat în cadrul Cenaclului Flacăra în 1984. Poetul a fost puternic impresionat de talentul ei, iată ce le-a spus părinţilor fetiţei. ,,Este perfectă, atât de cuminte şi serioasă, că nu-mi vine să cred că mai există astfel de copii. Nu pierde nici un minut. Învaţă permanent, ştie textele şi melodiile tuturor artiştilor, iar în timpul liber, nu ştiu şi cât mai are timp liber, citeşte diverse cărţi. Este incredibilă. Uitaţi-vă la ea cât este de disciplinată, nici acum nu pierde timpul, citeşte cu mare atenţie ceva.’’ Iată ce scrie şi despre familia Vaida. ,,Deschizătorilor şi călăuzitorilor mei întru misterul năsăudean, Ana şi Gavril Vaida, genialei Lelia, cea mai fragilă şi vai, cea mai durabilă în fragilitatea ei, parte a acestei familii superbe…extraordinarului băiat-bărbat tânăr Nae, aflat înaintea debutului masculin…Inima mea.’’ Adrian Păunescu iubea Năsăudul. A participat şi la ,,Maialul’’ din Năsăud. ,,Puţine poezii ale popoarelor, puţine opere de artă ar putea fi considerate expresii directe ale bucuriei. Lângă ,,Oda Bucuriei’’ a lui Beethoven, eu aşez începând din ziua de 31 mai 1987, ,,Nunta Zamfirei’’ a lui George Coşbuc…Duminică 31 mai 1987 l-am regăsit pe Coşbuc la el acasă, la Năsăud, ca mare poet al Bucuriei. Niciodată nu mi-a plăcut ,,Nunta Zamfirei’’ ca azi, când mi s-a fixat în creier , în viziunea cadrelor didactice şi în interpretarea elevilor de la toate şcolile năsăudene, un extraordinar focar de spiritualitate românească…Am văzut profesori fericiţi, am văzut elevi fericiţi, am văzut năsăudeni fericiţi.’’

         Adrian Păunescu, instalat cu punctul de comandă în Casa Vaida din Năsăud, a făcut multe vizite la obiective importante din zonă. El şi cei ce-l însoţeau au venit şi la Maieru, la vestitul Muzeu ,,Cuibul visurilor’’ unde Liviu Rebreanu deţine supremaţia, muzeul acesta l-am condus şi eu câţiva ani în calitate de muzeograf. Am găsit aici, în Cartea de Onoare a muzeului, câteva impresii ale marelui poet. ,,Oamenii sunt, până la urmă, ca relieful pământului pe care trăiesc. Aici la Maieru, Liviu Rebreanu a căpătat conturul viu, spiritual, al locurilor. Iar dacă oamenii se adaugă, prin viaţă şi prin moarte reliefului pe care îşi duc şi viaţa şi moartea, , se poate spune că Rebreanu e Maieru şi oamenii lui. Proza lui Liviu Rebreanu are exact vibraţia universală a acestui pământ, umbrit ori luminat de Munţii Rodnei. Maieru e Rebreanu şi Ardealul e Rebreanu.’’

         O treaptă importantă în evoluţia lirică a lui Adrian Păunescu se arată în ,,Istoria unei secunde’’, 1972, privită cu încântare de Marin Sorescu într-o cronică de întâmpinare, apreciind modul păunescian în care îmbină liricul cu polemicul, poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând, atitudine făţişă, am putea spune pledoarie, şi în focul demonstraţiei zăreşti şi colţii şi lacrimile, când Adrian Păunescu îşi arată colţii, e un autor de pradă, inerţia, vechi apucături, îndărădnici sfătuitori  de ocazie sunt sfâşiaţi în largi hiperbole, făcuţi cu miere şi oţet şi puşi pe munţi la uscat, în priveliştea lumii, dar imediat spectacolul liric este punctat de o ieşire lirică, la fel de grandioasă, multe versuri îţi rămân în minte şi farmecul lor este greu de explicat. ,,Noi care facem oameni de zăpadă,-noi care sub ninsorile enorme-lăsăm şi inimile să ne cadă,-noi ce visăm de-a pururi şale demne,-noi care suntem ninşi pe ochi de-a dreptul,-noi cărora ne-au spart gheţarii pieptul,-noi care focul nu-l clădim cu lemne,-noi care facem oameni de zăpadă,-Fiind şi noi tot oameni de zăpadă.’’

         În 1968 Adrian Păunescu publică cel de-al treilea volum ,,Fântâna somnambulă’’ şi primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor, volumul fixează în versuri memorabile senzaţie de viaţă multiplă, de proliferare monstruoasă, poetul foloseşte o gamă lirică variată, de la parabola de o ironie atroce, la poemul direct, de un romantism viforos. Adrian Păunescu are o imensă forţă creatoare care a reuşit să modifice perspectivele impuse de rigorile timpului, personalitate complexă, temperament vulcanic, impozant, efervescent, poetul a oferit un vers amplu pe o lirică copleşitoare în timp, generează emoţie arătând celor din jur că toată existenţa umană se poate transforma în poezie. A produs şi indignare şi admiraţie, era capabil să creeze indiferent de circumstanţe, îndoielile sale îi cresc autoritatea. Într-o primă etapă Adrian Păunescu are un profil liric care se aşează pe modelul impus de către generaţia anilor 60, când scriitorii creează o literatură nouă, readucând în actualitate poezia interbelică, promovând versul eliberat de canoane şi viziunea plenară a existenţei. Volumele de suferinţă în debutul lui Păunescu sunt ,,Ultrasentimente’’, 1965, ,,Mieii primi’’, 1966, şi ,,Fântâna somnambulă’’, 1968. După 1971 asistăm la schimbarea atitudinii lirice odată cu volumul ,,Istoria unei secunde’’, vedem acum poziţia superioară în ierarhia valorilor liricii româneşti. Are un tiraj record, până la 80.000 de exemplare pentru ,,Mileniul III’’, 1985, ,,Locuri comune’’, 1986, ,,Viaţa mea e un roman’’, 1987, ,,Într-adevăr’’, 1988. După 1990 revine în viaţa publică. Acum Adrian Păunescu numeşte România o altă Atlantidă, unde fiecare vieţuieşte aşa cum poate, fără să mai poată spera la o salvare, strigătul său este tot mai sonor. Poezia de dinainte de 1989 are ca primă parte ,,Climatul politic şi scriitorii’’, cuprinde etapa 1971-1989, acum poetul se află în efervescenţă lirică. În etapa ,,Generaţia 60-Reabilitarea literară’’ avem o prezentare teoretică a generaţiei 60 care a dovedit un major impact în viaţa literară, făcând referire la primele poezii semnate de promotorii generaţiei, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru. Noul lirism se cantonează pe buna dispoziţie, ironie bine aşezată, Nichita Stănescu inovează având un stil aparte, Ioan Alexandru a surprins ca postură unică a poetului contemplativ, iar Marin Sorescu se arată împotriva timpului său, trăieşte sentimentul solitudinii printre poeţii care deservesc regimul.  Adrian Păunescu , în spiritul generaţiei 60, cuprinde modul în care poetul s-a raportat la epoca în care a scris şi a fost receptat, aici observăm integrarea poetului şi receptarea pozitivă a criticii, analizând primele volume şi versurile publicate în revista,,Luceafărul’’ sau în ,,Caiete lirice.’’ Sunt cazuri când atrage atitudini de contestare care îi măresc notorietatea, el este într-o căutare permanentă, se identifică la un moment dat cu ,,mieii primi’’ care devin simboluri ale sensibilităţii, mieii sunt iubiţi de Dumnezeu pentru inocenţa lor, avem aici un fel de ascundere  în subsidiar a unor aspecte din iconografia creştină în care Iisus este asociat mielului blând care a adus mântuirea. Se cultivă ideea de iubire pură, se face aici un transfer către poezia de dragoste, mărturisindu-şi direct sentimentul de neîmplinire şi de dor. Poezia devine autentică Păunescu construieşte viziunea necesităţii întoarcerii la origini, printr-o expresivitate elocventă de o excepţională rezonanţă.

         În poezia de dinainte de 89 în ,,Istoria unei secunde, Repetabila povară, Iubiţi-vă pe tunuri’’, găsim fronda poetului privind inconveniente diverse ale sistemului politic, social sau economic din România. Poezia de după 89, aici dimensiunea creativă merge spre cote alarmante, după o lungă perioadă de stigmatizare, se revine în forţă. Poetul devine un angajat etic şi-şi strigă bucuria printr-un volum de versuri care deschide o copleşitoare serie, ,,Sunt un om liber’’1989, principalele linii de forţă ale acestui lirism sunt de natură patriotică, dar avem şi poezii de dragoste, poezii sociale, găsim o frază eliberată şi chiar excesivă.

         La un moment dat Adrian Păunescu are nevoie de ,,purificare’’, asemenea aerului pe care-l respiră.

         ,,Nu cred nimic şi nu iubesc nimic,

         Dar folosesc şi rude şi amici

         Ca, de la ei în jos, să crească frica

         Şi să ne credem toţi şi slabi şi mici,

         Nu mult mai importanţi decât furnica.

         În numele a ce, lăsăm minciuna

         Să urle-n buzunare şi în minţi,

         Când datoria noastră este una,

         Să dăm la fii ce-avem de la părinţi,

         Un adevăr din veac, pe totdeauna?’’

         Ambiţia lui Adrian Păunescu, poet substanţial de o mare inventivitate verbală este să smulgă clipei gramul ei de veşnicie şi evenimentului, inima sa istorică.

                            Dan Popescu