Adrian Păunescu și „misterul năsăudean”

O carte obiectivă și necesară

Într-un „portret neconvențional”, Eugen Simion îl caracteriza pe Adrian Păunescu drept un „spirit atipic”, scriind poeme „cum numai el putea să scrie, adică în chip excepțional”, dând tinerilor din „regimul totalitar care nu le dădea decât sfaturi constrângătoare”, speranța că nu-i totul pierdut și „că nu trebuie să se rușineze și să dispere că sunt români”.

Reputatul critic și istoric își încheie „cuvântul înainte” la Albumul Adrian Păunescu (Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Editura Semne, 2013) astfel: „Ca polemist, numai Fănuș Neagu îl putea întrece, iar ca orator parlamentar a fost, cred, greu de întrecut. În felul său deloc discret, Adrian Păunescu a fost în toate manifestările lui, repet, atipic și, prin aceasta, incomond. De aceea el are și azi admiratori inflexibili și denigratori incoruptibili. Este destinul oamenilor ieșiți din comun”.

Cu o energie incontestabilă, Adrian Păunescu s-a impus și a impus  Cenaclul „Flacăra”, înființat la 17 septembrie 1973 și interzis la 16 iunie 1985, după unele incidente provocate (sau de care Poetul nu avea nicio vină), pe stadionul din Ploiești, după 1615 manifestări de muzică, poezie și dialog incomod, cu participarea a peste 6 milioane de spectatori.

După desființarea Cenaclului „Flacăra” (obiectiv realizat), este destituit, la 8 iulie 1985, și de la conducerea revistei „Flacăra” (numit redactor șef la 1 februarie 1973, schimbându-i lozinca din „Proletari din toate țările, uniți-vă!” în „ Flacăra la dispoziția dv.), fiind șomer într-o țară fără șomeri. Abia în toamna anului 1985 este numit publicist-comentator la revista „Contemporanul”, cu condiția de a nu lucra în redacție, ci doar de a trimite articolele. Perioada 1985- 1990 a fost pentru Adrian Păunescu una dificilă și umilitoare, prietenii, ca de obicei, se împuținează sau devin potrivnici. Nici după 22 decembrie 1989, lucrurile nu se schimbă, foștii săi colegi de la „Flacăra” îl împiedică să revină la revista pe care a făcut-o celebră; în februarie 1990, ministrul Culturii desființează „Contemporanul” și-l reînființează în aceeași zi, dar fără Adrian Păunescu!?

Așadar, în perioada 1985-1990, când Adrian Păunescu este izolat și urmărit de „anumite” organe, prietenii adevărați (puțini, totuși) se arată și-l susțin moral pe marele creator și iubitor de țară. Între aceștia, familia Vaida din Năsăud, iar rezultatul acestei sincere și dezinteresate prietenii este cartea Anei Vaida, Adrian Păunescu și „misterul năsăudean”, apărută la cunoscuta editură clujeană „Școala Ardeleană”, cu o prefață pertinentă a preotului poet Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene Bistrița Năsăud (inițiatorul Saloanelor „Liviu Rebreanu”),  ucenicul lui N. Steinhardt, realizând cartea de convorbiri-confesiuni, Primejdia mărturisirii (1993), admiratorul lui D. Stăniloae ( vezi cartea Bucuria întrebării, 2002).

Ioan Pintea l-a cunoscut pe autorul Repetabilei poveri în casa Vaida, a fost martorul unor momente de creație poetică și muzicale ale bardului de la Bârca, dându-i posibilitatea dea-l creiona cu obiectivitate: „Cert e că acest poet, controversat cu personalitate, iubit și urât deopotrivă, adulat și disprețuit diferit, rămâne un autor important, care nu poate să-ți fie indiferent”. Chiar și în postumitate, Adrian Păunescu „este pe cât se poate, viu”. Prefațatorul relatează și un aspect caracteristic oaspetului familiei Vaida: Adrian Păunescu a intervenit la primarul Bistriței pentru un apartament familiei Pintea. Altă dezvăluire: relația cu N. Steindhadt, care, scrie prefațatorul, „mi-a dat telefon, vesel și entuziast, și m-a invitat să petrecem împreună cu Păunescu: «Vine Păunescu aici, la noi, la Mănăstire! Hai și tu!»”, invitație neonorată, fiind apostrofat de filosof: „Să regreți că n-ai venit!... Cenaclu Flacăra aici, la Mănăstire”. Extrem de interesant mărturisirea următoare „despre poetul de curte”. Călugărul de la Rohia a scris un eseu, Puterea cuvântului, dedicat Poetului, text refuzat de toate revistele! A apărut doar în „Contemporanul”. Iată cum este reținută personalitatea sa în viziunea lui Steinhardt: „Păunescu e un vulcan în erupție, e versatil, e nesigur, e retoric și grandilocvent. Dar nu e numai atât. E și sincer, e și cald și e și capabil să se entuziasmeze pentru dreptate și să rostească adevărul fățiș. Nu e numai o forță, e și grăitor de adevăr și cunoaște compasiunea și sfânta mânie.Mi-a pomenit numele în chip atât de fantastic în recentul volum, Într-adevăr, încât nu pot vorbi cu totul nepărtinitor: sunt zdrobit, am amuțit, mă cutremur”. Și Adrian Păunescu a scris despre „mâinile lui lunatce”, adică ale monahului Delarohia (un alt mare cărturar, uitat din păcate azi, Edgar Papu, vorbește despre aceste mâini, zărite prin vizita din închisoarea din Gherla: „Îi zărisem numai mâinile, chinuite, noduroase”).

            Ana Vaida a scris o carte „alcătuită și gândită cu mintea și cu sufletul” (I.Pintea), Adrian Păunescu și „misterul năsăudean”, dezvăluindu-ne misterul. Pe de o parte, Adrian Păunescu s-a simțit foarte bine în acest colț de țară (ca, de altfel, în orice colț de Țară), spațiu mioritic înnobilat de creația lui G.Coșbuc(„E atâta lună plină aici, la Năsăud, încât acum îmi explic luminozitatea aproape inumană a poeziei lui G. Coșbuc”), al lui  Liviu Rebreanu, apoi de opera lui Niculae Gheran (biograful și editorul autorului Răscoalei) și a filosofului și scriitorului Grigore Traian Pop. Adriana Păunescu a nemurit aceste locuri (grănicerești, odinioară) și oameni prin versurile sale, unele scrise spontan; de altă parte, năsăudenii l-au iubit pe Păunescu nu numai pentru versurile cu dedicație regională, dar și pentru întreaga sa creație.

         Ana Vaida face parte din acești năsăudeni, pentru un gest cum rar se mai întâmplă: în vremuri de restriște, când Poetul era izolat și urmărit, familia Vaida l-a găzduit în foarte multe rânduri, începând cu 20 august 1986, preț de câteva săptămâni (așa cum făcuse și poetul doljean Constantin Preda), dovedindu-i ca prietenii adevărați mai există (încă), că această familie (soții Ana și Gavril, copii Lelia și Nae Vaida) este curoajoasă și generoasă, recunoscută de numeroasele autografe ale Poetului („1986, toamna, Anei și lui Gavril Vaida, pentru accesul tandru la misterul năsăudean”, „Minunaților mei prieteni, Ana și Vișu Vada, Lelia și Nae Vaida, îmbrățișarea din anii grei, Adrian Păunescu, 25 februarie 1996”,„Familiei frățești, Vișu Vaida, de care ne leagă viața, de care ne leagă iubirea, de care ne leagă speranța, un alt autograf, pe același «front», Adrian Păunescu, 1996” etc).

Adrian Păunescu și „misterul năsăudean” este o veritabilă carte memorialistică, un jurnal al relațiilor celor două familii și, împlicit, o cronică a Cenaclului „Flacăra” însoțită de o antologie poetică păunesciană, care atestă și geneza unor astfel de creații. Așa, de pildă, Ana Vaida adeverește că poezia-manifest „Doamne, ocrotește-i pe români!” a fost concepută în mașină, pe drumul Baia-Mare – Ciucea și dictată Leliei Vaida în 21 august 1988, apărută doar în volumul Poezii cenzurate  din 1990; poezia Cerere de recurs la procesul mareșalului I. Antonescu a fost scrisă la Boiu Mare, la 19/20 august 1988 și publicată în 1990, în același volum. De altfel, „poetul de curte” a fost cel mai cenzurat în perioada antedecembristă. Ana Vaida relatează un episod care nu-i, din păcate, singular în viața Poetului din acea perioadă. La Mănăstirea Putna, în timpul unor discuții aprinse pe marginea condamnării marșalului, „înainte de a ne retrage la culcare (imaginați-vă toamna lui 1988) Poetul s-a ridicat brusc, fără să vorbească, și a deschis o ușă, aproape invizibilă, a unei debarale, de după care căzu spre camera noastră, la propriu, un « călugăr» aflat la pândă”.

Memorialista Ana Vaida, profesoară de matematică în fapt, membră ASTRA, predând și în Maroc,patru ani, dar și la Paris, un an școlar, prezintă și unele „mici” aspecte din comportamentul cotidian al Poetului: „stătea în casă în poziție semiculcat, așa putând lucra mai comod. Așa vorbea, privea la TV, dicta poezii, se întreținea cu musafiri obișnuiți... mânca destul de repede, poate prea repede, evenimentele oficiale îl oboseau (sau îl plictiseau), dorea în permanență diversitate, totul clocotea în dânsul”, nu bea nici acool, nici cafea („nu-i destul că am atâta adrenalină, dacă aș mai utiliza stimulente, unde aș ajunge? M-aș urca pe pereți și când aș mai dormi?”, îi mărturisește Poetul gazdei). Celebra poezie eminesciană, Doina, interzisă, a fost recitată pentru prima dată la un spectacol al Cenaclului „Flacăra”, la 13 noiembrie 1984, pe stadionul din Reghin, pe un frig de 4-5 grade, în urma aprobării șefului statului, Nicolae Ceaușescu, transmisă prin fiul său. „Acela a fost un moment de istorie literară, dar și de istorie pur și simplu, notează autoarea. Un mare poem patriotic revenea în cugetul și în simțirea unui popor, înnobilându-l și fortificându-l prin vocea unui alt mare poet”.

Sunt fapte mărunte, dar care-l descriu pe Adrian Păunescu - omul și gândul ne duce la celebra poezie a lui Nichita Stănescu dedicată lui Eminescu („Atâta să nu uitați: / că el a fost om viu, / viu / pipăibil cu mâna... Atât să nu uitați, - / că ar fi putut să stea / la masă cu noi, / la masa cinei celei de taină”). Toate aceste însemnări / consemnări ale Anei Vaida sunt completate sau coroborate cu jurnalul lui Andrei Păunescu, Supraviețuirea lui Adrian Păunescu. Calendarul unui vulcan.

Andrei Păunescu este un demn urmaș al tatălui său, atât la catedra universitară, cât și în scris (ne-a avertizat să nu devenim popor de „somnoroase păsărele” și nu i-am luat avertismentul în seamă).

Fiica cea mică a poetului, Ana Maria, îi continuă opera gazetărească, făcând totul pentru apariția revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu”, considerată de Ana Vaida, cu îndreptățit temei, „supersensibilă și talentată fiică”. Simțind și ea căldura și omenia familiei Vaida, Ana Maria Păunescu scria: „Indiferent de anotimp, e nevoie de un Năsăud pentru fiecare. Mi-e dor de zilele petrecute acolo și mi-e imposibil să cred că lucrurile s-au mai schimbat de când am ieșit eu ultima dată pe poartă”.

Cu obiectivitate și imparțialitate, Ana Vaida o include în jurnalul său și pe discreta Carmen, soția Poetului, care, împreună cu Ana Maria, Andrei (și, cât de curând, și Alexandra) păstrează, cu mari eforturi financiare și logistice memoria lui Adrian Păunescu, prin organizarea Festivalului literar-muzical internațional de la Craiova-Bârca și (câte o dată) la București. Iată imaginea soției Poetului, înzestrată cu multă omenie: ajunsă la Casa Păunescu din București, la ora 3.30, „am fost extraordinar de impresionată și plăcut surprinsă de comportamentul lui Carmen. Ea, care era încă la liceu, ținea toată casa singură, fără menajeră. Când am coborât în bucătărie, dimineața, totul arăta impecabil (după o absență din București de peste două săptămâni). Fierbeau oalele pe sobă, cafeaua era făcută, totul părea curat și ea se pregătea să meargă la școală, fără să fi dormit deloc”.

Impulsul și motivația scrierii acestei cărți pentru mama Ana Vaida l-a constituit Lelia Vaida, fetița de numai 11 ani, azi absolventă de Filologie, care a debutat, în 1984 la Cenaclul „Flacăra” lui Adrian Păunescu, susținând în turnee prin țară, 85 de spectacole. La primele sunete ale fetiței, exigentul Adrian Păunescu a rămas impresionat, apreciind-o ca atare prin titularizarea ei în cenaclu, dar și, ulterior, prin cuvinte elogioase, dar meritate: „Leliei Vaida, cea mai scumpă și tandră copilă a Calendarului finalului de veac 20”; „Leliei Vaida, în care întrevăd o literată de excepțională valoare, cum e sufletul ei bătrân de 1000 de ani în trupșorul ei de 14 ani, perseverență. glorie și echilibru” etc.

Scrisă cu pertinență, sinceritateșiobiectivitate, carteaAneiVaida, Adrian Păunescu și „misterul năsăudean”, este o reală contribuție de istorie literară și chiar culturală la biografia unui reprezentant de frunte al generației '60 a poeziei românești, Adrian Păunescu, și merită a fi salutată și apreciată ca atare.

Tudor Nedelcea