Cenaclul Flacăra şi atât…

Luni seara a fost o seară de colecţie. Luni seara mi-am amintit de copilărie. A fost o seară dedicată memoriei lui Adrian Păunescu, Cenaclului Flacăra, a fost o seară a nostalgiilor, a tinereţilor…A fost o seară, pe care aş recomanda-o tuturor. De ce?

Sunt parte a generaţiei crescute cu Cenaclul Flacăra, copilăria mea este legată, vrând nevrând, datorită părinţilor, de Cenaclul Flacăra.

Şi acum mai ţin minte cântecele de la radio, discurile. Îi mai ţin minte pe toţi marii folkişti. Şi încă îmi amintesc cântecele lor. Şi încă îmi amintesc bucuria cu care ascultam acele cântece, bucuria cu care răsfoiam almanahurile Flacăra, cărţile groase cu versuri de Adrian Păunescu.

Seara de luni de la Sinagogă m-a introdus din nou în atmosferă. Nu eram la prima vizionare a filmului ,,Te salut, generaţie în blugi!”, în regia lui Cornel Diaconu, eram aproape convinsă că nu mă va mai surprinde ceva în mod special. Va fi o întoarcere în timp şi gata! Şi, din nou, m-am înşelat! Din nou, versurile de dragoste, vorbele cu tâlc rostite de Păunescu au trezit reacţii.

În timp ce vizionam filmul, şi mă uitam la puhoiul acela de lume, la isteria, la dorinţa iscată de Cenaclul Flacăra, mă gândeam că am mai văzut o asemenea dorinţă doar la marile concerte. Şi am fost foarte atentă la chipurile oamenilor din film. Nu ştiu de ce am senzaţia, pe care o simt din ce în ce mai acut, că oamenii erau mai curaţi, şi la propriu, şi la figurat. Precizez: nu sunt o nostalgică a perioadei comuniste, despre care nici nu aş putea să povestesc ceva, eram la o vârstă la care nu pricepeam mare lucru, dar aşa văd eu lucrurile acum. Cred că azi, oamenii sunt mai gri ca niciodată.

Odată încheiat filmul, au urcat pe scenă Andrei Păunescu şi …folkistul meu, un folkist mai altfel, Emeric Imre. Şi a cântat Nebun de Alb. Şi a cântat şi Bună variantă rea. Şi a depănat amintiri cu Andrei Păunescu, cu şi despre Adrian Păunescu, despre vremurile, oamenii de la Cenaclul Flacăra.

A urcat pe scenă şi folkistul Florin Săsărman. Şi din nou m-am bucurat de un alt cântec drag mie pe versurile lui Adrian Păunescu- Floare la rever.

Din poveştile lui Emeric, Andrei şi Florin, mi-am dat seama că Adrian Păunescu era o prezenţă care îi copleşea pe cei din jur. Nu puteai decât să îl iubeşti sau să îl urăşti. Nu aveai mijloace intermediare.

Şi Doamne, mulţi l-au mai iubit. Mă uitam prin sală, o sală arhiplină, şi vedeam bucuria cu care oamenii îşi retrăiau tinereţea. Am auzit bărbaţi în toată firea, trecuţi de 50 de ani, cântând. Mi-am revăzut foşti profesori din Andrei, bucurându-se şi cântând. I-am văzut pe părinţii lui Teo (prietenii ştiu) cântând.

Tocmai de aceea evit să emit judecăţi. Pentru că nu am dreptul să-i judec pe acei oameni prin prisma trecutului lor. Nu am, dreptul să emit judecăţi asupra bucuriei lor. Aşa cum nu accept, sau refuz, să iau în considerare opiniile unora, altora despre Adrian Păunescu. Pe mine nu mă interesează. E părerea lor şi atât. Pentru mine, copilăria înseamnă şi Adrian Păunescu, şi Cenaclul Flacăra.

Sigur, ştiu şi argumentul celor care s-au grăbit să arunce asupra lui Adrian Păunescu tot soiul de judecăţi, să îl hulească, pe considerentul: E important să se ştie că a scris şi ode regimului comunist, că a fost apropiat de familia Ceauşescu şi exemplele pot continua. E important să se ştie adevărul. Ca şi cum am şti vreodată adevărul pe de-a-ntregul al cuiva. Ca şi cum cei care hulesc biografiile celorlalţi şi-ar destăinui voluntar tot trecutul.

Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, Adrian Păunescu şi Cenaclul Flacăra au reprezentat frumosul acelor vremuri. Poate de aceea iubesc încă folkul, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu.

A fost şi un moment în care nu m-am simţit tocmai confortabil să zic aşa. Andrei Păunescu a ales ca ultima parte a programului să aparţină versurilor, cântecelor patriotice. Recunosc, nu mă simt tocmai confortabil în asemenea momente, deoarece pentru mine, dragostea, ca şi patriotismul sunt stări care se trăiesc discret, se simt prin fapte, nu vorbe, gesturi măreţe. Dar e vorba de o opţiune personală.

Finalul aparţine organizatorilor, şi nu voi face referiri aici la politicienii prezenţi, la discursurile lor, pentru că nu au fost ceva care să capteze atenţia. Din fericire, muzica a reuşit să şteargă nişte vorbe nu tocmai şlefuite.

În schimb, trebuie spus că spectacolul a fost organizat de Liga Studenţilor Social - Democraţi, promotori Bogdan Ivan şi Florin Vereş.

Şi mai trebuie spus ceva, prin modul cum a vorbit, cum a prezentat spectacolul, cum s-a bucurat, liderul studenţilor social-democraţi, Bogdan Ivan, şi-a depăşit colegii, şi mă refer aici la Radu Moldovan, Ovidiu Creţu şi Lavinia Şandru. Unii au spus că prin discursurile lor, seniorii au politizat evenimentul. Eu spun, doar că s-au gândit mai mult la ei, decât la evenimentul în sine.

În schimb, Bogdan Ivan, că o fi un tânăr de stânga, de dreapta, de centru dreapta, nici nu are importanţă, e un tânăr care şi-a îndeplinit un vis îndrăzneţ, e un victorios al prezentului.

Nu ştiu ce final să aleg. A fost o seară personală.

Mai bine, vă las să vă mai bucuraţi, să vă întristaţi, să meditaţi la cuvintele lui Adrian Păunescu. Sunt cuvinte desprinse din ,,Scrisoare către urmaşii mei”, editorial publicat în Jurnalul Naţional. Merge aşa bine pe muzica lui Emeric Imre - Nebun de alb.

,, În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge”.