ANI DE NOBEL

                         Motto: „M-am sprijinit pe frumusețea lumii/  Și am ținut în mâini parfumul anotimpurilor” ( versuri din poemul L’Offrande à la nature, al scriitoarei Anna de Noailles ( 1876 – 1933 )

      Dreptul la visare îi conferă oricărui scriitor ( de beletristică ) o motivație, chiar dacă Nobel-ul se dovedește a fi himeră, de cele mai multe ori, întruchipată într-o Fata Morgana, ademenitoare și înșelătoare. Din 2001, de când se decernează mult râvnitul Premiu, mai mulți scriitori decât scriitoare l-au obținut. Premiul este acordat unui autor, care „a produs cea mai remarcabilă lucrare într-o tendință idealistică”, după cuvintele lui  Alfred Nobel, întemeietorul Fundației ce oferă anual „scumpele premii” ( zece milioane de coroane suedeze , nouă sute douăzeci de mii de euro ). Procentul scriitoarelor care au primit Premiul Nobel este cu mult mai mic față de cel al scriitorilor. În ultimii câțiva ani, însă, din 2009 până în 2022, din cei patrusprezece laureați, șase au fost femei: Herta Müller, 2009, Alice Munro, 2013, Svetlana Alexievici, 2015, Olga Tokarczuk, 2018, Louise Glück, 2020, Annie Ernaux, 2022. Literatura franceză primește, prin Annie Ernaux, al 16-lea Premiu Nobel. Motivația juriului de la Stockholm, în ceea ce-o privește pe scriitoarea născută în 1940, în Normandia, a fost pentru „opera ei autobiografică, pentru curajul și ascuțimea cu care dezvăluie rădăcinile, alienările și obligațiile colective ale memoriei personale”.

     În traducerea Mădălinei Ghiu, a apărut în 2023, la Editura „Pandora M”, în colecția „Anansi Contemporan” ( coordonată de Bogdan- Alexandru Stănescu ), cartea „Anii”, după „Les années”, Gallimard, 2008. Și aceasta după ce, la finele anului 2022, imediat după anunțul făcut de Academia suedeză, aceeași Editură s-a grăbit să le ofere cititorilor români, pentru a fi convinși pe deplin, traducerea a două dintre scrierile lui Annie Ernaux, și anume „Pasiune simplă” și „Confesiunea adolescentei”, în același volum, cu traducere din limba franceză de Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco, având pe coperta întâi un citat din The New York Times, „Un monument închinat pasiunilor care sfidează orice explicație simplă”.

     Citind „Anii”, nu se poate să nu ne gândim la  Annie Ernaux ca la o continuatoare a lui Marcel Proust, mai ales privind opera pornită dintr-un fel de memorie, cu amintiri involuntare, la Proust, și cu „memorie nelegitimă”, „aceea a lucrurilor pe care este de neconceput, rușinos sau nebunesc să le formulezi” ( pag. 56 ), sau cu „memorie acumulată”, între anii 1940- 1985, la Annie Ernaux.

      „Anii” are un aspect de meditație, pe seama „societății de consum”, și propune „o teorie” a vieții întâmplate cu un scop, acela de a salva timpul vieții noastre. Așa cum madlena și ceașca de ceai declanșează amintiri „În căutarea timpului pierdut”, la Proust, o fotografie sepia, îndelung privită și analizată, este în măsură să re-facă o lume, din amintiri, în cartea lui Annie Ernaux. Elementele biografice sensibilizează textul prozatoarei, precum și acest pasaj despre școală: „Publice sau private, școlile semănau între ele, erau locuri de transmitere a unor cunoștințe imuabile în tăcere, ordine și respect pentru ierarhii, supunere absolută: să porți cămașă, să te aliniezi la sunetul clopoțelului, să te ridici la intrarea directoarei, dar nu și la cea a supraveghetoarei, să te dotezi cu caiete, tocuri și creioane regulamentare, să nu ripostezi la observații, să nu porți iarna pantaloni fără fustă deasupra. Dreptul de a pune întrebări nu aparținea decât profesorilor. Dacă nu înțelegeam un cuvânt sau o explicație, era vina noastră. Eram mândri, ca și cum să fim constrânși de reguli stricte și de izolare reprezenta un privilegiu. Uniforma impusă de instituțiile private era semnul vizibil al perfecțiunii lor.”  ( pag. 46 ) Raportarea la trecut se face cu asumare, participativ, ca atunci când întreg trecutul dă năvală, parcă, pentru că el a format o generație, o tendință, despre care Annie Ernaux nu se jenează să vorbească/ să scrie: „Notam enunțuri ale scriitorilor despre viață, descoperind bucuria de a gândi despre sine în formule sclipitoare (... ), copiam poeme de Prévert, cântecele lui Brassens, Je suis un voyou și la Première Fille, interzise la radio. Citeam în secret Bonjour Tristesse și Trei eseuri asupra teoriei sexualității. Câmpul dorințelor și al interdicțiilor devenise imens. Se întrevedea posibilitatea unei lumi fără păcat. Adulții ne bănuiau că suntem demoralizați de scriitorii moderni și că nu respectăm nimic.” ( pag. 61 )

     Cu aspect de jurnal, în care personajul principal este/ sunt chiar Anii, cartea lui Annie Ernaux își propune „să salveze ceva din timpul în care nu vom mai fi niciodată”. ( pag. 238 ) Perspectiva narativă este una subiectivă, dar reușește atât de discret și convingător să acopere un adevărat „spirit al vremii”, pe care mulți dintre noi l-am simțit și trăit. Modernitatea prozei lui Ernaux rezultă din  detalii, din bogăție de idei, din experiențe, sensibil trecute prin filtrul personal, care  nu-l exclude, nicio clipă, pe cel colectiv. În cartea „Anii”, există trimiteri la fapte de viață, de cultură, de învățătură, la acele detalii ce reușesc să marcheze un destin de scriitoare, în descrierea căruia autoarea evită să folosească „eu” ( „je” ) și optează pentru impersonalul „noi” ( „on” ). Am întâlnit o extindere către literatura română, pentru că este amintit Ionesco: „I-am abandonat pe Corneille și Boileau pentru Boris Vian, Ionesco...” ( pag. 106 ), scrie Annie Ernaux, ca o declarație de credință pentru nou, fără a uita trecutul.

      Necunoscută cititorilor români până la obținerea Premiului Nobel ( 2022 ), așa cum se întâmplă în cazul unor scriitori recompensați cu marele premiu, Annie Ernaux convinge cu „Anii” săi, o carte numită de către „Le Monde” „roman total”.