Dintre sute de ... istorii, Mircea Gelu Buta le scrie pe cele neștiute și uitate

(un studiu, selectiv, asupra a șase secole ce au trecut peste viața Bistriței, lăsând urme în destinul unor oameni ), în volumul „Istorii neștiute, istorii uitate”, apărut recent la Editura „Școala Ardeleană”, Cluj- Napoca, 2022, în colecția „Istorie contemporană”, coordonată de prof. univ. dr., Vasile Pușcaș

            Motto: „O, câte lucruri au rămas nespuse!” (Al. Philippide )

      Neîncetat rămâne studiul lui Mircea Gelu Buta asupra faptelor întâmplate de-a lungul vremii în ținutul Bistriței ( concretizat în cărți, ca „Urme ale unor oameni de seamă”, „Românii din Bistrița”, vol. I-II,  „Istoria spitalelor din Bistrița”, vol. I-II, în colaborare cu Adrian Onofreiu, dar și în revista „Arhivele Bistriței”, pe care o coordonează ), cu un neastâmpăr intelectual, specific marilor întemeietori de gând, de cuget, de simțire. În lumea prezentă, atât de tulbure în multe feluri, atât de nesigură ades, atât de nestatornică și mișcătoare, ca fiind, parcă, așezată pe nisipuri, cărțile lui Mircea Gelu Buta se evidențiază ca o adevărată „școală”, atât de necesară, în societatea de astăzi, care tot mai mult își pierde pasiunea pentru trecut, pentru istorie/ istorii, pentru identitate de neam, de grai, de spirit. E adevărat că apar cărți, cu o frecvență și periodicitate copleșitoare, din sfera documentelor, a dezvăluirilor, a descoperirilor, prezentări și interpretări, unele din timpuri mai vechi, altele din timpuri mai noi. Importantă este pasiunea cu care sunt scrise, pentru a le face vii, de nestins. Credem că ceea ce identifică scrierile lui Mircea Gelu Buta, și le face unice, este tocmai această credință proprie în convingeri temeinice, iar felul cum s-au petrecut fapte de însemnătate majoră constituie punct de plecare la un drum prin timp. Pentru aceasta, îi stau la îndemână arhive naționale și personale, documente, cărți de istoriografie,  mărturii, trăite sau povestite, astfel încât nota dominantă ce străbate din cărțile de acest fel, pe care le semnează Mircea Gelu Buta, este de învățături, de păstrare a unui mit al întemeierii, sub diferite aspecte,  de transmitere a lui de la generație la generație, continuu, perpetuu, pentru ca nimic să nu rămână de neînțeles.

       Mircea Gelu Buta, medic, ani mulți director al Spitalului Județean din Bistrița, profesor la  Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș- Bolyai și la  Facultatea de Inginerie Electrică din cadrul Universității Tehnice, din Cluj- Napoca, inițiatorul  Seminarului Internațional de Medicină și Teologie de la Bistrița, ajuns la cea de-a XXI-a ediție, în anul 2022,  scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu numeroase cărți publicate, de specialitate, beletristice, prezintă, de data aceasta, în „Istorii neștiute, istorii uitate”, momente importante din istoria Bistriței, la care au participat personaje cunoscute, dar care au fost comentate prea puțin, fie că nu s-a scos un cuvințel despre ele, din motive de la sine înțelese, ele meritând a fi adunate într-un singur loc, unitar, ca o colecție de texte, cu valoare inestimabilă, luând forma acestei cărți.

      De ce „istorii” și nu istorie? Dacă admitem sensul „istoriilor”, ca fiind povești, întâmplări, povestiri, în stare să creeze, ele însele, o istorie, atunci nimic nu poate fi mai provocator decât un fir al Ariadnei, întins pe mai multe secole, care să vorbească despre devenire, în sens social, filosofic, existențial. Istoria o scrie istoricul și este ca un solilocviu de date, pe când istoriile sunt ca izvoarele, surse de inspirație, cântec pe mai multe voci, alcătuite de pricepuți și remarcabili cercetători, cum este și scriitorul Mircea Gelu Buta. La un loc, istoriile alcătuiesc istoria. Depinde cât sunt de bine armonizate unele cu altele.

      „Istoriile” din volumul prezentat aici și acum încep în secolul al XVI-lea și sfârșesc în secolul al XXI-lea, 6 secole fiind așezate în 9 capitole de carte, bine conturate, unitar, logic și concis, cu rigoare și spirit științific, dar și cu sensibilitate și susținere, cu sentimente  pe care autorul cărții le dezvoltă empatic față de cele întâmplate, față de cei ce-au fost, au suferit, s-au bucurat, au trăit. Din carte se desprind idei, atitudini, gândiri, concepții, care înaintează și cresc odată cu anii.

      Cartea „Istorii neștiute, istorii uitate” este un volum elegant, impunător, cu imaginea regelui Mihai de România, pe coperta întâi, la semnarea în Cartea de Onoare a Primăriei Bistrița ( 1997 ). Nimic mai reprezentativ pentru o epocă decât figura celui care  exprimă respect desăvârșit, descifrat într-o atitudine senină, blândă, înțeleaptă. Vasile Pușcaș remarcă, în textul de pe coperta a IV-a a cărții, că, în cazul de față, „percepția asupra istoriei nu este una apologetică, ci rațională, ca un act cultural ce-și găsește locul în conștiința civică.”

      Alcătuirea fiecărui capitol al cărții constă în noțiuni introductive, încadrare în epocă, în context general, național sau universal, legăturile cu Bistrița, pentru ca, în cele din urmă, textul să se încheie cu evenimente specifice, locale, care scos în evidență, sporind lumina celor întâmplate, fie printr-un simpozion, un monument amplasat, o statuie sau, pur și simplu, printr-o aducere aminte, atmosfera din veacuri apuse, din care a rămas doar parfumul paginilor îngălbenite prin rafturi vechi, de biblioteci. Ca într-o deltă se adună secole de viață în ecouri bistrițene, care prind glas cu orice prilej. În sensul acesta, anul 2018, al Centenarului Marii Uniri, a fost un bun prilej de comemorare a multor evenimente.

      „Istorii neștiute, istorii uitate” începe în secolul al XVI-lea, cu figura lui Petru Rareș, pe care „unii istorici îl consideră un precursor al lui Mihai Viteazul”, în a cărui gândire cuvântul cheie era „dreptate”, domnind peste Cetatea Ciceului, a cărui statuie a fost amplasată la Bistrița,  în Piața ce-i poartă numele, în 21 decembrie 2018. Urmează Mihai Viteazul ( sec. al XVII, cu prima Unire ), în vreme ce Bistrița era ocupată de generalul Basta, care-i ordonă asasinarea. Prin timp, cu Ordinul ce poartă numele voievodului au fost distinși militari, monarhi. Monumentul dedicat eroilor decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul” a fost dezvelit la Bistrița, la 28 august 2018. Capitolul al treilea este din secolul al XVIII-lea și prezintă „smulgerea Bucovinei din Țara Românească și alipirea ei Imperiului Austriac” ( 1775 ) și execuțiile de la Bistrița, consemnate de profesorul Ștefan Lupu.  Secolul al XIX-lea este prezent în capitolul al IV-lea, cu deschiderea drumului peste pasul Rotunda ( 1861 ) și amplasarea mai târziu, la 27 august, 2020, a  Monumentului eroului necunoscut. Secolului XX îi corespund capitolele V, cu destinul trist al lui Laurențiu Oanea, notar al Adunării Naționale de la Alba Iulia, și capitolul VI, cu Bistrița în al doilea Război Mondial, cu evreii deportați, lagărul din dealul Burich, pentru ca, apoi, să fie trecute în revistă Monumentele închinate evreilor, din fața Sinagogii, de la Stațiunea pomicolă, din Piața Morii și cel din Piața Dominicană. Capitolul VII este despre vânătorile lui Nicolae Ceaușescu la Dealul Negru. Urmează vizita regelui Mihai la Bistrița ( 1997 ) prezentată, pe larg, în capitolul VIII, iar, în final, în capitolul IX, este vorba despre o întoarcere din mers, în timp, ca o abatere de la caracterul cronologic al textului,  în secolul al XVIII-lea, pentru a prezenta Revolta de la Mocirlă, din comuna Salva ( 1763 ), cu înfăptuirea canonizării Sfinților Martiri Năsăudeni, în frunte cu Atanasie Todoran, în 11 mai 2008, ca „etapă în urcușul spre cer al neamului românesc”.

      Care dintre istorii sunt mai importante? Cele care au fost sau cele pe care le trăim? Sau cele de care ne amintim? La fiecare dintre evenimentele de neuitare, Mircea Gelu Buta s-a aflat printre inițiatori, organizatori, martori, nelăsând să treacă vreun moment însemnat din istoria/ povestea din jurul Bistriței, fără a-l marca în conștiința neamului, cu propriile „arme”, precum cinstirea, elogiul. Mircea Gelu Buta este și el personaj al acestei cărți. S-a aflat în primele rânduri la toate marile evenimente. Contribuția lui sporește acum, în momentul în care și scrie despre ele. Două sunt căile de lectură ale acestui volum: prin desișul informațiilor, pe filieră istorică, documentară, și pe linie literară, artistică, prin farmecul exprimării. Amândouă se sprijină pe o seamă de scrieri, de lecturi, din care străbat notele bibliografice, trimiterile la subsolul paginii, de referință critică, imagini și fotografii, cu detalii de loc și timp, de personaje.

     Dincole de fondul de idei al cărții, merită  atrasă atenția cititorului și asupra stilului folosit, cu grijă, cu sensibilitate, realizând adevărate oaze de literatură, inspirate, precum descrierea de pe muntele Rotunda: „ După o cotitură, pădurea de brazi se rărește și ne trezim învăluiți într-o lumină blândă și fermecătoare. Poienița de pe partea dreaptă a șoselei este presărată cu cruci având brațele desfăcute, semn al supremei renunțări, semn al îmbrățișării! Semnul iubirii? Sau al rezistenței?” ( pag. 95 ). Definiția crucii, ca „semn fraged de hotar dintre dincoace și dincolo, dintre lumină și întuneric” este una dintre cele mai reușite și adevărate. Sclipiri de expresivitate se regăsesc și în fragmente încărcate de reflexivitate, de reverie și nostalgie: „viața lui Mihai Viteazul, ca o fulgerare ...între leagăn și mormânt” ( pag. 46 ), „ atunci când temelia e sănătoasă, se pot îndrepta greșeli în clădire; când însă tărâmul ce o susține e șovăitor, atunci nicio proptea nu o poate întări” ( pag. 40 ), „astăzi, morții tac, ei nu mai cer nimic” ( pag. 85., la Cimitirul Militar din Pasul Rotunda ) și „întreg orizontul se întindea pe o roată imensă al cărei centru eram noi” ( pag. 96 ). Mutatis mutandis, cărțile, literatura sunt Univers, în centrul căruia suntem noi.

     După ce prezintă faptele, în complexitatea lor, Mircea Gelu Buta, ca un povestitor veritabil, în cel mai nobil sens al cuvântului, expune și opinii de luat în seamă, cu caracter general valabil, uman. Printre acestea, despre vulnerabilitatea omului politic: „Că Mihai a făcut greșeli provenite mai ales din pornita lui fire și că acestea sporeau cu cât poziția lui devenea mai nesigură, cine ar putea-o tăgădui? Dar care om politic a fost ferit de ele?... ( pag. 40 ), despre lecțiile istoriei: „... ar fi o eroare să ne închipuim că istoria nu ține seama de interesele oamenilor și de conjuncturile pe care aceștia caută să le folosească, iar lecțiile istoriei sunt de multe ori aspre” ( pag. 46 ), despre importanța cercetării: „fără a cerceta, devii foarte ușor purtător de vorbe frumoase despre realități pe care nu le-ai cunoscut, dar „știitor”, îți dai cu părerea...” ( pag. 71 ). Am dat câteva exemple, pentru a deschide gustul lecturii. O lectură ce curge lin și frumos, ca un râu de munte. Nicio informație nu îngreunează textul, nu îl seacă de sevă creatoare. Mircea Gelu Buta are o filosofie a lui, potrivit căreia un lucru însemnat nu rămâne indiferent, niciun om care a trecut și a lăsat urme nu rămâne neamintit. Alexandru Odobescu, Dimitrie Gusti sunt prezenți și în această carte, cu șederile lor, la Sângeorzul Românesc și la Rodna – Șanț, localități cu rezonanță nu doar în spațiul bistrițean. Personalități numeroase au sfințit, cu preocupările lor, locurile Bistriței. Felul cum le „tratează” Mircea Gelu Buta, făcând referire la prezența lor, prin scris, prin imagini, cu fiecare prilej de sărbătoare literară, reprezintă semne de recunoștință, de apreciere, de respect, manifestate mai ales față de/ și între spiritele nobile. Lucrurile sunt privite cu dreptate și atunci când soarta nu a fost prea bună și „voințele omenești trebuiau să se plece, cum se pleacă spicele de grâu sub suflarea vântului”, respectând „hotărârile puterilor istorice” ( pag. 10 ).

      Gândindu-ne la ce înseamnă „sacru”, trebuie să recunoaștem că doar dintr-o asemenea semnificație se poate naște o astfel de carte. Istoriile uitate, neștiute, devenite acum (și) ale lui Mircea Gelu Buta, și ale noastre, după lectură, n-ar fi ieșit la iveală, în lumină, atât de fermecătoare, atât de tulburătoare, fără sentimentul față de trecut, cu responsabilitatea unui păstrător al sacrului, prin lucruri concrete: comemorări, statui, monumente, simpozioane, cărți, semne ale respectului înalt, de care Mircea Gelu Buta a dat dovadă, dintotdeauna.

Elena M. Cîmpan