Nu-i cu putinţă, nu....

Nu-i cu putinţă, nu, să fie legată primăvara

În lanţuri de zăpadă şi mustrată cu al nopţii ger,

Căci însuşi Sfântul Soare o îmbrăcă-n lumină

Şi cu zâmbet cald  îi zise: ,,Fata mea, te du.

 Înveseleşte  posomorâta lume, opreşte

Vântoasele nebune. La tronul iernii du-te

Şi-i dă solia mea. Aşa să-i spui: De-acum,

Sfârşitu-s-a cu soare împărăţia ta."

Sfioasă, primăvara  îi ştie bine-urgia

 Bătrânei mânioase înveşmântată-n crivăţ

Şi nevoind război, vru s-o-mbuneze  cu

Flamuri albe de gingaşi ghiocei  la

Idele lui Marte, dar zadarnic. Se cutremură

De pizmă baborniţa, suflându-şi îngheţata

Respirare, simţindu-şi chiar pieirea.

Mai îngheţă şi ape şi-n nori şi-ascunse chipul

Zavistnic, însă ieri, purtându-mi paşii

În grădină, auzit-am protestând un cor

De păsărele zglobii. Am râs atunci, ştiind,

 Că-i glasul   neînfrânt al primăverii. 

Va birui degrabă şi-n rochii de-albe flori

 Şi muguri de cais, e gata să-şi facă arătarea.

Sunaţi trompete! Voi roze, glicine, iasomii,

Treziţi-vă din somnul cel de moarte, căci

Vine, vine, e-aicea primăvara!