Zorin Diaconescu: Sălcuța

Spiritul unui loc este pentru mine o realitate subiectivă, o alcătuire din amintiri, un ecou al trăirilor de care am avut parte, cu reverberații interioare adesea netransmisibile. Acest sat m-a fascinat de la prima vizită fiindcă am simțit că este o așezare care se stinge, pe care natura o va revendica, în cazul cel mai fericit, sau care va deveni teatrul unui proiect industrial sau agricol și atunci vor dispărea și ultimele amintiri.

În mare parte abandonat, satul a reușit să rămână sat, la modul paradoxal, spre deosebire de alte localități, care și-au păstrat locuitorii, dar care nu mai sunt sate.La Sălcuța, comunitatea locală a fost învinsă economic, politic și social. În anii ce au urmat năpraznicei colectivizări, cu accentele ei asiatice, prima lovitură a fost industrializarea. Desigur obsesia celor “zece miliarde de producție industrială în fiecare județ” nu a avut drept țintă declarată dispariția treptată a sute, poate chiar mii de localități, dar consecințele sunt evidente. Pentru localnicii din Sălcuța, țara făgăduinței s-a numit Hunedoara. A urma Brașovul și altele. I-au urmat, uneori, femeile, copiii, bătrânii. Pentru ei aceasta era manifestarea progresului. Teoretic aveau dreptate. Au trecut la munca industrială, în schimburi, la un nivel superior de calificare și productivitate, la confortul modului de viață urban, dar și la dramele acestuia, mai ales la cele ale dezrădăcinării, despre care s-a vorbit mai puțin, atunci și despre care nu mai facem vorbire nici azi, din lipsă de timp.

Cei prea tineri să plece în industrie au plecat la liceu, că tot se generalizaseră primele 10 clase, școala profesională a primit aura unui batalion disciplinar iar ceapeul și perspectiva de a lucra la țară erau văzute ca o pedeapsă sau ca un blestem. Cei care au terminat 10 clase au ajuns cumva și până la bacalaureat, România avea un regim bazat pe victorii, deci și bacalaureatul era tot o victorie socială în sensul ca reușeau mai mulți decât se prezentau, iar cu bacalaureatul luat nu mai aveai ce cauta la țară. Doar absolvenții de facultate mai erau pedepsiți cu repartiții prin sate uitate și de Dumnezeu și de comuniști, unii nu se prezentau iar ceilalti fugeau la prima ocazie.

Satele au rezistat, in primul rând datorită celor care au rămas acolo și au continuat, cu incăpățânare, să ducă mai departe modul lor de viață. Șansele lor au devenit tot mai mici, pe măsură ce limitele biologice ale existenței umane la impunea retragerea, apoi dispariția.

Anul 89 a venit cu tăvălugul lui de schimbări, unele înțelese și cele mai multe neînțelese, istoria e bogată în astfel de situații când adaptații și neadaptații formează tabere care se luptă între ele fără să priceapă că adversarul real e în cu totul alta parte.

Industria socialistă, factorul decisiv al migrației de la sat la oraș, a dispărut în mare parte, explicații sunt multe, teorii și mai multe, de la economie și piață liberă la conspirațieși chiar înaltă trădare, dar teoria e una, practica e necruțatoare, faptul în sine a rămas, o mare parte a locurilor de muncă de la oraș au dispărut, dar cei care îsi expuneau ocazional nostalgiile după locurile natale nu s-au înotors decât în mica măsură, prea puțini pentru a contracara noul val, mai puternic decât cel al industrializării - emigrația.

După 89 nu mai putem vorbi de emigrație politică, motivele sunt de natură pur economică, iar forța de muncă nu poate fi oprită, atâta timp cât se respectă principiul liberei circulații a persoanelor, să plece acolo unde crede că va dobândi un avantaj. Nu e nimic nou în acest fapt, sunt continente întregi care nu mai păstrează decât un procentaj redus din populația băștinașe, majoritatea fiind alcătuită din imigranți. Faptul că această migrație se produce cu drame și chiar conflicte culturale este recunoscut, dar el nu schimbă realitatea economică.

Așa a rămas și Sălcuța o amintire pentru majoritatea celor care au mai copilărit acolo, iar pentru alții, care au descoperit locul mai târziu, o plăsmuire subiectivă, fără relevanță pentru ceilalți, fiindcă fiecare își trăiește viața lui.

Iată și motivul pentru care mă opresc aici, amintirile mele sunt legate de câini, de un cal și de un măgar, pe care i-am cumpărat din sat și care și-au trăit zilele în tot mai firava gospodărie, care de fapt nu mai era de mult o gospodărie, ci un loc de joacă pentru un adolescent întârziat care își trăiese copilăria într-un mare oraș, unde nu găseai nimic în afară de asfalt și de toate care pot crește în jungla de bitum, de la bande de cartier la contrabandă și altele.

În mod surprinzător pentru alții dar nu și pentru mine, am ajuns să mă simt acasă în pădure, din clipa în care trec de lizieră și mă pierd între copaci, mă cuprinde o liniște pe care nu o găsesc în altă parte. Plantele și animalele din zonă au semnificații aparte pentru mine, mă cuprinde un val de animism și le atribui însușiri imaginare, o întoarcere la ritualuri păgâne pe care am început să le înțeleg altfel.

La vârsta pe care o am nu mai are sens sa mă gândesc la viitor altfel decât cu curiozitatea celui care nu mai are răbdare și deschide cartea la ultima filă pentru a vedea cum se termină povestea. Iar cu acest gând intru deja în povestea altui povestitor, care va urma atunci când îi va veni vremea.