Sălcuţa, satul pierdut în noroi

Până a nu fi ger şi zăpadă, drumul ce porneşte aproape neobservat din Sânmihaiu de Câmpie spre satul Sălcuţa era o fâşie desfundată de cinci kilometri de noroi, iar situaţia nu era cu nimic mai roză nici în centrul aşezării. De altfel, la Crăciun se putea circula prin Sălcuţa doar cu atelaje hipo ori bicicleta, autovehiculele, chiar cele de teren, trebuind să abandoneze cursa înainte de mijlocul satului. Moda permanentă sunt cizmele de cauciuc şi pelerinele de ploaie, iar bicicliştii sunt uşor de recunoscut după spatele împestriţat de noroiul azvârlit de roată. Chiar dacă habitatul este aproape rupt de lume, oamenii Sălcuţei şi-ar dori mai mult, însă Primăria Sânmihaiu de Câmpie acuză de aproape două decenii bugetele de austeritate. Nici pe timpul comuniştilor nu era mai bine, dar prin 1988 se zvonea că relaţia Sânmihaiu de Câmpie- Sălcuţa va fi asfaltată în primăvara anului 1990. Aşa zic unii săteni, nemulţumiţi că vremurile democrate nu le-au adus decât pietruiri de proastă calitate şi indiferenţa autorităţilor. Ca să dovedească acest lucru, un localnic a contactat telefonic instituţia administrativă, funcţionarul aflat la celălalt capăt al firului mormăind, fără să se prezinte, „că dom`primar are altele pe cap, nu prostii de-astea”. Desigur, a merge zilnic pe jos cinci kilometri prin pustietate, până la DN 15A ce leagă Bistriţa de Târgu Mureş, spre a prinde un autobus spre locurile de muncă, nu îi interesează pe edili. Nici faptul că iluminatul stradal lipseşte cu desăvârşire, iar noaptea se poate întâmpla orice fără ca eventuala victimă să aibă prea multe şanse. Sat de oameni bătrâni, majoritatea destul de săraci, Sălcuţa se pierde sub liziera pădurii, semănând cu o groapă de refugiu. Niciodată nu este punct de reper, în ciuda existenţei unei biserici de lemn monument istoric, veche de sute de ani, şi a mediatizatului „criminal” de la finele anilor `90. În consecinţă, sălcuţenii trebuie să se mulţumească cu izolarea, noroiul şi lipsa perspectivelor, luminiţa de la capătul tunelului constituind-o puţinii copii ce aşteaptă să crească suficient de mari să plece definitiv înspre alte locuri.