Pr. Vasile Beni: O poveste cu final fericit

Textul Evangheliei la Duminica a 34-a după Rusalii: „Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în dezmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Lc.15,11-32).

                     Dragii noştri credincioşi!        

         Capitolul al cincisprezecelea al Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne prezintă trei pilde despre marea şi necuprinsa bunătate a lui Dumnezeu: bunătate care iartă, bunătate care ajută şi se bucură de întoarcerea celui păcătos. Dacă există în paginile Sfintelor Evanghelii descrierea zbuciumului sufletesc al omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu, acestea sunt paginile care ne redau pilda „Fiului risipitor” care face parte din categoria pildelor referitoare la pocăinţă, adică la părerea de rău pentru păcatele săvârşite. 

Pilda aceasta, una dintre cele mai frumoase, dacă nu cumva cea mai frumoasă, sub acest aspect al iertării şi manifestării iubirii părinteşti, ne impresionează întotdeauna până la lacrimi. De ce? Pentru că în ea ne recunoaştem pe noi înşine. În ea ne vedem ca într-o oglindă.

         În Evanghelia de astăzi este vorba de trei persoane, şi anume, un tată care avea doi fii. Referindu-ne la persoana tatălui ne putem pune întrebarea: Ce are mai de preţ pe acest pământ un tată mai mult decât copiii săi? Cine îi aduce cele mai mari bucurii, în cine îşi pune nădejdea bătrâneţilor? Iar răspunsul ar fi că în cei la care le-a dat viaţă, în cei pentru care s-a jertfit şi s-a trudit să nu le lipsească nimic, în copiii săi. Pentru că tot copiii le pot aduce părinţilor cele mai mari necazuri şi supărări. Parabola Fiului risipitor este cea mai concludentă. În ea ni se dezvăluie bunătatea lui Dumnezeu, îndelunga Sa răbdare faţă de întreaga omenire.

          Sfânta Evanghelie ne descrie cele trei stări sau momente deosebite prin care trece fiul cel mic. Să ne oprim la fiecare dintre ele:

        1. Despărţirea. Ce l-a determinat pe feciorul cel mic să ceară partea de avere şi să se despartă de tatăl său, nu ştim. Probabil dorinţa de a duce o viaţă uşuratică pe care sub privirea atentă a tatălui nu şi-o putea îngădui. Câtă durere simte tatăl când vede drumul pe care merge fiul, ştiind că după petreceri vor veni lipsurile şi neajunsurile. Plecând din casa părintească tatăl ştie că nimeni nu-l va mai iubi ca el, lucru care se şi întâmplă, pentru că fiul ajunge muritor de foame, fiind nevoit să păzească porcii: „Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da”(Luca 15,15-16).

         2. Gândul reîntoarcerii. Din starea jalnică în care se afla fiul îşi aduce aminte de tatăl său. Abia acum îşi aduce aminte de cuvintele pline de durere ale părintelui rostite printre lacrimi care i-a spus: „Fiule, te rog nu pleca! Şi, dacă totuşi pleci, oriunde vei fi, oricum vei ajunge, să nu uiţi să te întorci acasă, pentru că tata te aşteaptă”.  Amintindu-şi de aceste cuvinte, tânărul şi-a venit în fire, plângând şi strigând: „Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”(Luca 15,18).

        3. Reîntâlnirea. Este cel de-al treilea moment cutremurător în care ni se descrie cum părintele iese în întâmpinarea fiului, braţele i se deschid, inima se umple de bucurie, lacrimile brăzdează obrazul, iar gura rosteşte cuvintele iertării şi ale mângâierii: „Aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”(Luca 15, 22-24).

Evanghelia ne spune şi despre fiul cel mare care era ascultător faţă de tatăl său şi care, atunci când s-a întors de la câmp, a auzit veselia şi bucuria din casa tatălui şi i-a reproşat acestuia: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (Luca15,29-30). Iar tatăl are înţelepciunea de a gestiona înţelept această situaţie zicând: “Se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Lc.15,11-32).

Care este tâlcul acestei preafrumoase pilde:

Tatăl este Dumnezeu. Cei doi fii sunt creştinii Tatălui Ceresc.

Casa părintească e Biserica, iar îndepărtarea de casă e îndepărtarea de Biserică. Averea e bogăţia darurilor dumnezeieşti, iar risipirea averii este risipirea darurilor primite la Sfântul Botez.

Slujirea la porci, e nefericirea şi robirea sufletului  care se lasă stăpânit de patimi cum sunt: beţia, desfrânarea, lenea, trufia etc. Venirea în fire este deşteptarea cugetului şi aducerea aminte de casa părintească şi de darurile pierdute.

Întoarcerea acasă e întoarcerea la Biserică şi la Dumnezeu, prin pocăinţă şi îndreptare.

Strigătul: „Am greşit!” este recunoaşterea şi mărturisirea păcatului.

Îmbrăţişarea este semnul iubirii, al dezlegării şi al iertării.     

Haina cea dintâi e haina nevinovăţiei, a Sfântului Botez şi a Sf. Mir. Inelul e semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Încălţămintea este Evanghelia după care să trăiască cel care s-a întors la Dumnezeu „ca să umble în căile Lui”. Ospăţul celor din casă este Sfânta Cuminecătură, masa gătită celor ce se împacă cu Dumnezeu.

Fiul cel mare este omul care ţine poruncile şi se crede drept, dar în inimă e răutăcios, lacom de moştenire şi fără iubire frăţească şi nu se poate bucura de întoarcerea unui păcătos.

Apropiindu-mă de încheiere, m-aş opri la cele spuse de două mari personalităţi:

Lagrange, mare biblist al secolului trecut care, comentând această pildă, spunea că, dacă tot Noul Testament s-ar pierde sau toată Biblia ar fi pierdută și ar rămânea numai parabola aceasta a Fiului risipitor, s-ar putea reconstitui din ea toate atributele lui Dumnezeu.

Dostoievski, scriitor rus care, aflându-se pe patul de moarte, și-a chemat soția și copiii și a cerut să-i fie citită pilda fiului risipitor. Și apoi le-a zis: „Chiar dacă nenorocul vă va face să vă îndepărtați de Dumnezeu, să nu vă pierdeți încrederea în Dumnezeu, care-i bun și vă va ierta, dacă vă veţi întoarce la El cu toată inima”. Amin!

Să fiţi binecuvântaţi!

Pr. Vasile Beni