Olimpiu NUȘFELEAN: Vara la mare

Trăitor într-o zonă de deal și șes, în proximitatea munților, marea reprezintă pentru mine o atracție aparte, un prilej de a petrece măcar cîteva zile într-un „altfel” de peisaj. Poate atracția e determinată și de zodia mea, a Racului, o zodie, cum s-ar zice, de apă. Am descoperit marea tîrziu, după facultate, dar, de atunci, aceasta mi-a oferit multe momente de relaxare și întremare. Deși, încă din copilărie, m-am scăldat în Șieu, am învățat să înot cu adevărat în valurile mării, testînd zone care depășeau geamandurile. La Costinești, în bune relații cu un salvamar (Costel, elev pe final de liceu, dintr-un sat învecinat), beneficiam de barca acestuia ca să mă plimb cu ea, trăgînd la vîsle. Uneori mai plimbam turiști, studenți polonezi; banii îi reveneau salvamarului. El m-a dus cu barca mai în larg și mi-a permis să cobor din ea și să înot în jurul acesteia, ceea ce pentru mine era un test și o mică izbîndă. Pe malul scăldat de valurile neodihnite am scris poezii sau proze, uneori pe digurile portului Mangalia – sub care mă mai scăldam, mi-am redactat jumătate din lucrarea de gradul I, plimbări în larg cu bărci mai mari, lungi „excursii” pe jos între Costinești și Saturn, pe sub maluri, cu popasuri la un borș de pește și o bere… După anii de Costinești, au urmat sejururile de la Saturn sau Venus, preferînd plaja lungă și largă dintre acestea, unde dimineața sau seara se putea alerga cu spor, plajă acum sufocată nu doar de turiști, ci și de „ciuperci”, dughene și mașini… Apoi, după ce am renunțat la biletele oferite de sindicatul din învățămînt și după ce eliberarea lor s-a cam stricat (nici nu mai știu care e situația acum), am trecut la Neptun, la Casa Scriitorilor, un loc mai liniștit, găzduit de un personal amabil, coordonat cu aleasă pricepere de dl Vasile, administratorul pensiunii.

            Cînd mă gîndesc la toate acestea, ce țin de un trecut mai îndepărtat sau de imediat, mă copleșesc parcă nostalgiile, imagini idilice, în cartea cărora privesc cu bucurie, dar și cu o anumită prudență, temător că lucrurile s-ar putea schimba, în bine sau în mai puțin bine. N-am fost atras de ținuturi – marine – îndepărtate, exotice, litoralul românesc îmi oferă, constant, bucurii dragi sufletului meu, experiențe care îmi relaxează trupul. Nu agreez sejururile la hoteluri cu piscină, oricîte „stele” ar avea, piscinele și alte facilități părînd să fie, de fapt, un gard, poate un zid, ridicat între om și mare. Acest „gard” nu există, de exemplu, la Neptun. Fiecare răsărit de soare îți dă sentimentul unui început de lume. (Îmi amintesc, în paranteză, cum, cîndva, pe malul Golfului Finic, în apropiere de Sankt Petersburg, peisajul mi se părea că exprima un sfîrșit de lume, cu cerul care se închidea foarte aproape peste noi, ca un clopot, „îngustînd” aerul de deasupra noastră, a celor care ne aflam acolo.) Nu-mi plac, dar accept, mulțimile înghesuite pe plaje, însă cu interesele comerciale nu ai cum lupta. (A, da, mai fac o paranteză: anul acesta se anunța de către televiziuni – inspirate de informații oficiale – că în zona plajelor mai „sălbatice” – încă – dinspre Năvodari și spre Deltă, ar fi apărut nu știu ce bacterii periculoase pentru cei care intră în apă. O turistă spunea că asta se cam întîmplă în fiecare an, sugerînd oarecum că, prin asemenea anunțuri, turiștii sînt „împinși” spre plajele supravegheate de ochii comerciali ai celor doritori de a scoate cît mai mulți bani din privilegiile verii.)

            Anul acesta, vara aceasta, imaginea litoralului (românesc) a venit cu unele schimbări. M-au impresionat, în bine. Se lucrează intens la modernizarea plajelor, cu utilaje și mașini puternice. La Neptun și (în fapt curent) la Olimp se aduce nisip, se construiesc diguri ieșite mult în mare, care mai domolesc neliniștea valurilor, dar care sînt locuri admirabile pentru plimbări și pentru a te lăsa înfășurat în briza încărcată de aerosoli. Poate că asta va aduce mai mulți turiști, vor crește prețurile (ceea ce, desigur, nu-i de lăudat), dar plaja românească va deveni mai tentantă. Primarul de Mangalia, întîlnit – ocazional – la premierea seniorilor din municipiu la grădina de vară (pe locul unde cîndva mergeam la proiecția unor filme în aer liber), se declara foarte încrezător în dezvoltarea turistică a municipiului. Această încrederea l-a făcut să-i cinstească pe seniori (între 70 și 90 de ani) cu o diplomă de onoare și un plic (cu cîte 500 roni, se pare) și să promită manifestări cultural-artistice de anvergură, cu, desigur, activități și sprijin și pentru literatură. La mare însă nu mergi pentru alei pavate sau pentru hoteluri de cinci stele – pe care le poți găsi și în altă parte –, ci pentru soare, apă nețărmurită și uitare de sine.

            Desigur că, din păcate, din acest sezon, la Casa Scriitorilor de la Neptun n-o să-l mai poți întîlni pe Nicolae Manolescu, personalitate care, prin prezența sa, discretă de altfel, dădea culoare unor sejururi, adăstînd cu orele, la taifas, la masa din înaltul falezei, dar și, în alte ocazii, prezidînd colocvii și recitaluri poetice. Era, vorba administratorului „casei”, ca un tată, pentru personalul care slujește acolo, pentru cei care intrau în dialog cu el. Se va observa la un moment dat că a marcat o „epocă” în istoria casei, continuînd un șir de prezențe între care s-au înscris, numite aproape la întîmplare, Fănuș Neagu, Eugen Jebeleanu, D. R. Popescu și mulți alții, o seamă de clujeni, șaptezeciști sau optzeciști, cu copii care au crescut numărînd ani în mîngîierile răsăriturilor de soare sau ale brizelor marine. Într-o seară, la „masa lui Manolescu” (în exprimarea noastră), soția mea, Ionela, a aprins o candelă, în amintirea marelui critic și istoric literar, a zîmbetului enigmantic ce ni-l oferea atunci cînd îl întîlneam.

            La mare, mă impresionează întotdeauna răsăritul soarelui, care îmi arată cît de fascinantă – și vehementă – este natura în care trăiesc și cît de bine este înscrisă în ordinea cosmică, consimțind eu că o asemenea măreție îmi este oferită și mie, ca și celor între care răsar și îmi duc existența.