La despărțirea de colegul nostru, dr. Dan Ștefănescu

Sunt vești pe care le primești și, pentru câteva clipe, refuzi să le așezi în ordinea firească a lucrurilor, iar moartea unui coleg este una dintre ele, mai ales atunci când aparține unei generații cu care ai împărțit nu numai anii unei profesii, ci și o parte din propria viață. Pentru cei care l-au cunoscut, Dan Ștefănescu nu a fost doar medicul urolog, șeful unei secții sau colegul întâlnit pe coridoarele spitalului, ci unul dintre oamenii care au participat la construirea medicinei bistrițene așa cum o cunoaștem astăzi.

Există medici care intră într-o secție deja formată, îi continuă tradiția și, la rândul lor, o transmit celor care vin după ei, așa cum există medici cărora le revine greaua misiune de a deschide un drum, de a da unei specialități identitate, continuitate și locul cuvenit într-un spital, iar Dan Ștefănescu aparține acestei a doua categorii.

În lumea medicală, asemenea începuturi nu sunt spectaculoase, nu se fac cu discursuri și nici cu ceremonii, au loc în saloane și în sala de operație, în gărzi, în consultații, în nopți nedormite, în decizii luate uneori în câteva minute și purtate apoi multă vreme în conștiință. Patru decenii petrecute într-un spital înseamnă enorm, mii de bolnavi și întâlniri, sute de gărzi și nenumărate dimineți în care medicul după ce își îmbracă halatul intră din nou în lupta cu suferința, o parte importantă din propria viață dăruită celorlalți.

Noi, medicii, avem uneori iluzia că suntem familiarizați cu moartea. O întâlnim în profesie, îi recunoaștem semnele, mecanismele biologice și încercăm, atât cât ne stă în putință, să o amânăm, dar când ea vine după un coleg, toată această știință devine neputincioasă, pentru că nu mai suntem medici, suntem doar oameni care își amintesc. Ne aducem aminte de anii în care eram tineri, de spitalul de altădată, de colegii care intrau și ieșeau din sala de operație, de discuțiile de la raportul de gardă, de bucuria unui diagnostic reușit și de tăcerile care urmau unui caz pierdut.

Doctorul Dan Ștefănescu pleacă, dar secția la a cărei dezvoltare a contribuit rămâne, așa cum rămân medicii care au venit după el, bolnavii pe care i-a tratat, familiile cărora le-a redat speranța și mai ales, acea urmă nevăzută pe care un medic o lasă într-o comunitate după o viață petrecută în slujba ei. Poate că aceasta este una dintre puținele forme de biruință pe care le avem asupra timpului. Să construim ceva care să continue după noi pentru că la moartea unui medic se închide o biografie, dar nu se încheie neapărat și lucrarea lui, iar într-un spital, memoria are o formă aparte. Ea supraviețuiește în gesturi profesionale transmise celor mai tineri, în deprinderi, în exigențe, în felul de a privi bolnavul și, uneori, pur și simplu într-o ușă pe care scrie numele unei secții care cândva trebuia întemeiată.

Astăzi, când medicul Dan Ștefănescu nu mai este printre noi, îmi place să cred că adevăratul său monument nu trebuie căutat în cuvintele noastre de despărțire, el se află acolo unde și-a petrecut o mare parte din viață, secția de Urologie a Spitalului din Bistrița, în ceea ce a construit și a lăsat celor care au venit în urma lui.

Rămas-bun, dragă Dan. Ai plecat dintre noi, dar ai lăsat în urmă ceva ce moartea nu poate lua, lucrarea unei vieți și amintirea unui coleg.

Dumnezeu să te odihnească în pace!