O fire boemă a trecut la Domnul, medicul Horia Gherman

Mircea Gelu Buta[1]

Există oameni care își trăiesc viața între două lumi: una a rigorii și alta a visării. Ei poartă halatul alb cu aceeași naturalețe cu care îmbracă haina imaginarului, iar dincolo de diagnostice și proceduri medicale păstrează o sensibilitate aparte. Un astfel de om a fost prietenul și colegul nostru, medicul ginecolog Horia Gherman, pe care l-am petrecut în aceste zile spre locul de odihnă veșnică.

Cei care l-au cunoscut odinioară în raporturile sale sociale și profesionale păstrează amintirea unei firi de boem, înfățișându-se în fața lumii când cu naivități de copil, când cu sensibilități delicate, când cu îndrăzneli de luptători, când cu maturitate și vigoare bărbătească a unor convingeri serioase. Moartea lui nu înseamnă doar stingerea unui profesionist, ci dispariția unei lumi în care știința și poezia coexistau.

 În fiecare dimineață pășea în spital cu gesturi calme și cu privirea unui om care înțelesese fragilitatea existenței. Pentru el, nașterea nu era doar un act medical, ci începutul unei povești. Fiecare copil adus pe lume îi amintea că viața are puterea de a se reinventa, iar fiecare mamă îi confirma că suferința poate fi învinsă prin speranță. Era convins că omul nu poate fi vindecat doar prin medicamente, ci și prin cuvinte, compasiune și speranță. În tăcerea sălilor de naștere și de operație, medicul din el nu vedea doar corpuri, ci destine. De aceea, pacientele îl priveau cu încredere, iar colegii îi respectau profesionalismul și discreția. Horică, cum îl alintau apropiații, a fost o persoană neînfrântă în acțiune și pitoresc în vorbire. Era amuzant și simpatic tocmai datorită disonanțelor firii sale.

Moartea lui a venit oarecum neașteptat, asemenea unei lumânări stinse de o adiere discretă. A trecut la cele veșnice pe când se afla la proprietatea de la Piatra Fântânele, pe care a îndrăgit-o atât de mult, iar vestea s-a dus cu rapiditate.

Pacientele pe care le-a îngrijit au rămas cu amintirea unui medic care le privea în ochi și le vorbea cu blândețe, iar colegii au înțeles că pierduseră nu doar un profesionist de excepție, ci și un om care știa să transforme rutina într-un act de noblețe.

Paradoxul existenței sale este profund. Cel care asistase la venirea pe lume a mii de copii a fost, la rândul său, învins de destinul inevitabil al fiecărui om. Dar moartea nu poate șterge urmele lăsate în inimile celor pe care i-a ajutat. Fiecare copil născut sub mâinile sale reprezintă o continuare simbolică a vieții medicului, o mărturie că existența unui om se prelungește prin binele pe care l-a făcut.

Moartea boemului, medic ginecolog, Horia Gherman nu reprezintă doar sfârșitul unei biografii, ci începutul unei memorii colective. El rămâne viu în zâmbetul mamelor, în râsul copiilor aduși pe lume, în versurile și melodiile cu care obișnuia să anime întrunirile. A trăit între știință și artă, între bisturiu și metaforă, demonstrând că adevărata măreție a omului constă în capacitatea de a vindeca atât trupul, cât și sufletul, iar atunci când un asemenea om pleacă dintre noi, lumea devine puțin mai săracă, dar memoria lui o face, în același timp, mai bogată.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Dr. Horia Gherman (1946-2026)