Mara Rus (CNLR Bistrița): Cum Vorbitorul 2 mi-a schimbat complet ritmul vieții

Chiar dacă aventura mea în lumea debate-ului nu a durat o viață întreagă, anul pe care l-am petrecut aici a fost, într-un fel, cât o viață. Când mă uit în urmă, îmi dau seama că debate-ul m-a format mai mult decât aș fi crezut vreodată. Mi-a oferit perspective noi asupra lumii, mai multă încredere în propriile forțe și, mai ales, o sete de cunoaștere pe care nu știam că o am.

Totul s-a schimbat când am pășit în prima sală, la primul meu meci impromptu din cadrul olimpiadei naționale. Abia atunci am realizat că etapa județeană nu mă pregătise nici pe departe pentru caruselul de emoții prin care urma să trec la Târgu Mureș. Mă aflam într-un loc nou, înconjurată de oameni care păreau să știe exact ce au de făcut, care vorbeau de parcă ar fi studiat un anumit subiect ani la rând, în timp ce eu încercam să înțeleg cum funcționează totul. Și, totuși, ce puteam să fac?

            De multe ori voiam să renunț și să plec acasă, dar nu prea era o opțiune. Aveam impresia că, în debate, fie știi, fie nu știi. Iar eu simțeam că pășesc mult prea încet într-o experiență care se desfășura cu o viteză amețitoare.

            Ca vorbitor 2, trebuie să fiu atentă la multiple aspecte simultan: să păstrez o coerență a cazului pornind de pe vorbitorul 1, să nu las atacurile echipei opozante necombătute și orice ar fi, cazul nostru să rămână în picioare. Uneori, trebuia să înțeleg argumentul vorbitorului 1 chiar mai bine decât pe al meu, pentru a putea oferi un răspuns potrivit chiar și întrebărilor ipotetice sau celor care vizau o ramură a subiectului la care nici nu m-aș fi gândit. Iar pe lângă toate acestea, îmi revenea și responsabilitatea discursului sumativ, cel care lasă „ultima impresie” a dezbaterii: un discurs suficient de cuprinzător încât să traseze linia dezbaterii, să demonstreze de ce argumentele echipei, raportate la status quo, conturează o perspectivă mai dezirabilă și mai benefică în majoritatea scenariilor posibile și, totodată, un discurs plin de emoție, atractiv, care să facă decizia evidentă: „Da, ei câștigă!”.

            Acum un an, pentru mine, un discurs în public însemna multă pregătire și cuvinte fancy. Iar primul discurs sumativ spontan a fost unul simplu, bazat pe tipicul exemplu „două lumi”, de care am fost foarte dezamăgită. Dar am realizat că nu a fost o experiență atât de înfricoșătoare pe cât îmi imaginasem, ci reușisem să transmit ceea ce simțeam cu adevărat despre problema dezbătută. Dar astăzi, perspectiva mi s-a schimbat radical și am înțeles că puterea cuvintelor nu stă în cât de complicate sunt, ci în cât de bine reușești să transmiți ceea ce gândești. Să stăpânești cuvintele înseamnă să poți da formă unei idei, să îi faci pe ceilalți să o înțeleagă și, poate, chiar să îi faci să își schimbe perspectiva.

            Cel mai tare mă temeam însă de meciurile impromptu și contraargumentare. Cum să scriu un discurs integral într-o oră? Abia reușeam să fac față stresului și să conturez niște argumente. Doar cu timpul am învățat că secretul nu era să văd moțiunea ca pe un subiect despre care trebuia să vorbesc timp de câteva minute, ci să înțeleg problema cât mai bine și să pun inimă și suflet în ceea ce spun. Astfel, nu am mai pierdut timp căutând formulări complicate și am înțeles că, atunci când știi ce vrei să transmiți, cuvintele vin de la sine.

 În plus, ironia a făcut ca majoritatea meciurilor de la națională să le jucăm pe opoziție. Iar asta însemna că mai mult de jumătate din discurs este alocată contraargumentării și vorbitului liber.

            Au fost momente în care emoțiile m-au copleșit complet. Plângeam în fața mănăstirii din cauza stresului acumulat, fiindcă știam că avem discursuri pregătite cu o săptămână înainte și nu reușeam să concep răspunsuri la posibile intervenții. Seara rescriam discursuri și învățam de la avansate cum să iau notițe în timpul meciului. Uneori, era suficient să văd cât de formal erau îmbrăcați ceilalți participanți sau să mă gândesc cine urma să ne arbitreze pentru ca încrederea mea să se clatine. Dar am decis să continui no matter what.

            Și tocmai acesta este unul dintre lucrurile pe care mi le-a oferit debate-ul: ocazia de a mă confrunta cu propriile temeri. Poate că nu am petrecut o viață întreagă în debate, dar dacă ar fi să spun ce mi-a schimbat cu adevărat ritmul vieții, este faptul că am învățat că încrederea nu înseamnă să nu am emoții, ci să continui chiar și atunci când ele sunt acolo, chiar și atunci când nu este confortabil. Nu trebuie să fiu cea mai sigură persoană din sală pentru a avea ceva valoros de spus. Iar cea mai importantă victorie nu este cea dată de arbitru, ci aceea în care reușești să faci ceva ce, cu puțin timp înainte, părea imposibil.

Rus Mara, Colegiul Național „Liviu Rebreanu” Bistrița