Întâlnirea cu iubirea

Tind să cred că întâlnirea cu iubirea se produce greu, anevoios, întâmplător. Te ia de mână, de braţe, de toate celulele tale blânde şi sălbatice, îţi convine ca mai apoi să zici gata, nu te mai vreau pradă uşoară ! Cucereşti greu. Eşti cucerit greu. Care este beneficiul ? Lupta în sine. Nu vă hazardaţi să vă daţi degeaba, gratis, pe nimic, de pe azi pe mâine. Nu, nu aşa este dragostea.

Cum este ea? Dulce, îmbietoare, încolăcitoare. Ceva care te înşurubează cu tentacule şi liane şi nu te mai eliberează. Oare acest fenomen provine din invidia şarpelui care a fost vrând -nevrând martor la primul act de iubire din istorie? Arunci cu pietre sau cu flori? Cum te simţi măi, pământene, între consorţii tăi cu sau fără iubiri? Trebuie să iubeşti? Sau declari sus şi tare în campanii electorale că iubirea nu este necesară, nici nu trebuie să pomenim de ea, nu este ceva absolut necesară! Oare?

Întâlnirea cu dragostea este subtilă, imperceptibilă la început, joc de mozaic care se îmbină doar în timp, timp care trece odată cu cuvintele rostite şi nerostite, dar totdeauna cu dublu sens, spaţiu cu priviri îmbujorate, zâmbete născute din frumos, dar pline de semnificaţii univoce, mişcări ondulate şi ondulatorii.

Iubirea ochilor, iubirea cuvintelor care se completează, păreri care se ciocnesc dar ajung în natură să se completeze ca totul să se potrivească, ca şi mingea cu racheta care sare exact în terenul tău şi apoi în terenul lui, împreună cu trandafiri roşii în obraji, conexiuni cosmice.

Iubirea trece prin muzică dintr-un corp în altul, porneşte din sufletul tău, apoi coboară în picioare, pământul se electrizează şi se transmite în picioarele lui, apoi urcă prin invadarea corpului până în piept să auzi toba tânără. Iubirea se propagă şi pe orizontal prin undele electromagnetice şi sonore, pornind de la ochii tăi care se scufundă în irisul lui, căldura braţelor tale îi transmit o acceptare înduioşătoare şi te strânge pentru o clipă cu un ocean de dăruire copleşitoare.

Te pierzi în el, se pierde în tine, dar nu spui, de ce ai spune… te îmbrăţişezi cu nisipurile mişcătoare, cu văile ascunse în adâncimi şi dealurile neexplorate, pâlpâind, te cuprinde cu ardoarea degetelor înfometate după grâu, după floare… gândurile tale deschid porţi spre interiorul vostru, descoperă de ce sunteţi, de ce faceţi, de ce şovăiţi, de ce reuşiţi, de ce vă bucuraţi, de ce păşiţi în direcţii greşite neştiind sau cu bună ştiinţă?

Dragostea te transformă într-o fântână adâncă, ascunsă, cu apă curată… într-un luminiş în calea ostenelii, cu iarbă moale care se culcă sub picioare… într-o zi în noapte şi vis, cu ochii deschişi, o palpare, o lumânare şi un gând travestit.

Devii o stea, o concepţie, eşti un sistem, un principiu greu de ajuns, eşti luna lui de pe pernă, eşti o buruiană extirpată şi presată între poeziile tale preferate, acelaşi lucru vreţi, să fie primăvară.