Un acatist pentru tine

În lumea aceasta, plină de contradicţii, apariţia unei cărţi este o binecuvântare. Mă refer la apariţia celei de-a patra carţi a preotului Vasile Ciherean, de la Lunca Ilvei, intitulată Poeme după A şaptea viziune, Ed. Aletheia, Bistriţa, 2003, Miercurea pe dinăuntru, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2006, Mănăstirea Bic – Cetatea Biruinţei, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2007.

Poetul iubeşte iarna pentru că atunci a văzut lumina zilei, la Bichigiu, la 1 ianuarie 1953.

La începutul volumului Poeme, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009 notează: “Îi sunt recunoscător iernii pentru că m-a învăţat să-mi preţuiesc mâinile … Vocea ei proaspătă nu dă greş.”

Deşi intitulată Poeme, poezia lui Vasile Ciherean nu este o construcţie clasică, de mari dimensiuni, mai degrabă cântă într-un ritm modern, unde metafora vieţii “la tainica oră” retrăieşte copilăria fericită în „ţinutul Sălăuţei binecuvântat / cu aspre cosişe / cu blânde coline / şi inepuizabile grădini cu păuni” (Un acatist pentru tine).

Poezia sa nu este religioasă dar plină de religiozitate, vizând relaţia omului cu Dumnezeu, „un poem – vitraliu în care oglinda despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel este însăşi Poezia” (Ioan Pintea).

„Divinul, sublimul e întrezărit, e subînţeles, în ceea ce la prima vedere pare banal şi nesemnificativ” (Ioan Pintea): „vecinătăţile-s luminate de îngeri / câteva stele suflând peste sat / în noaptea mirată / deschid o fereastră în afara somnului / păstorii scot mâinile prin această fereastră” (Pictură naivă).

Este noaptea luminată când Marele Păstor a venit pe lume spre Mântuire, când poetul-păstor „intră în pridvor” / „icoana mă sărută şi plânge / pe masa-i candela albastrului imens / din afară nu se disting / parcelele de cer / locuite încă de pe acum de suflete cucernice” (Poem).

Pentru poetul-preot, Vasile Ciherean, realul (satul) este viu “fântâna la marginea satului” doar prin prezenţa poetică.

Peisajul actual e “din plastic”, doar Semnele cărţii sunt “o sabie” la brâu – sabia fusese cândva “clopot / într-o clopotniţă de grâu“.

Poetul vede în realitatea obişnuită “splendori” şi “înţelesuri noi”, sfinţind cu paşii gândurilor sale locuri pe unde “candelele îmbătrânesc pe un pustiu / de perete, / în dreapta dragostei” (Poem la Şieu, Schit pe Meseş, Bichigiu, Sub norii Heniului) unde “focul prosperă mistere” …, “obiectele din pivniţă aveau o francheţe anume” … (Pivniţă la Pojorâta, Dealul Frâu, Vară la Şanţ, Târg la Prislop, Schit la Buscatu, Iarnă la Parva).

Chiar dacă uneori crede că Deşertăciuni sunt toate, În seninul celuilalt tărâm “O linişte predictivă îşi prelungeşte frazele / până-ntr-atât / încât aş crede însăşi cântarea mierlei ca fiind un mic detaliu impus în partitura /destinului meu”.

Admirator al lui Ioan Alexandru, poetul Vasile Ciherean se apropie, prin metafore de Nichita Stănescu, Vorba zboară, Poem cu vapoare sau imagini din “viaţa păstorească” (preotul-păstor) cu “turnuri şi clopote”.

Modest până la paroxism, visul poetului (sentimentul oniric) devine “real” în lumea aceasta “care nici una nu e, este poezia”, “unii” ar putea spune perfecţiune sau Dumnezeu.

Profesor Ana Berengea

Ilva Mare