In memoriam: Părintele Vasile Ciherean, spre înaltele așezăminte

 

De fiecare dată cînd pleacă la ceruri cineva pe care îl prețuiești, îți dai seama că o mulțime de cuvinte au rămas nespuse. Pierderea unui om e întotdeauna mare, întreruperea dialogului cu el este foarte dureroasă. Pandemia de acum, sfidînd privilegiile democratice obținute de omenire, grăbește de multe ori despărțirea de cei dragi, ne taie irevocabil și dreptul la un ultim omagiu. Ritualul tradițional al desprinderii de lume aproape a dispărut. Ne petrecem de pe pămînt brusc și aproape fără de știre, cum nu se cuvine unei ființe care a purtat de-a lungul vieții drag de lume, drag de oameni, care – mai mult – a încercat să aprindă în inima semenilor flacăra credinței în cele sfinte și să o întrețină aprinsă îndelung și înalt. 

Am aflat de dispariția părintelui Vasile Ciherean, poet și artist plastic, aproape din întîmplare, cu ocazia… felicitărilor de Anul Nou, cînd mi s-a amintit că părintele nu mai este printre noi de vreo două luni, răpus de flagelul care bîntuie lumea. Nu știam. De unde să știu? Într-o lume în care marile semnificații sînt ignorate, distruse sau batjocorite, moartea devine, iată, anonimă. Nu o mai putem gestiona prin ritual. Prin pregătirea omului pentru o lume mai bună, cea din ceruri. Această situație m-a îndurerat și aș putea spune că m-a și umplut de furie. Să nu mai poți aduce un ultim omagiu celor dragi!... Virgil Rațiu spunea cîndva că „Poezia lui Vasile Ciherean este aceea care descrie o «nemiloasă luptă a vieții, nu cu moartea, ci cu sfîrșitul ei»”. Adică finele vieții nici nu mai poate fi moartea, ci o simplă… dispariție, cum teoretiza cîndva un filosof francez. 

Consumate fiind cele lumești, în precara lor condiție de azi, ne întoarcem, prin amintire, spre cel care a fost preotul și poetul Vasile Ciherean și-l descoperim viu în lucrarea sa preoțească, care nu încetează prin simpla dispariție a trupului, și în opera sa poetică sau în încercările de artă plastică, pictură sau sculptură.

Născut la 1 ianuarie 1953 în satul Bichigiu, din județul nostru, absolvent al Institutului Teologic Ortodox de grad universitar din București în 1978, părintele Vasile Ciherean a slujit în Parohia Lunca Ilvei pînă la ieșirea la pensie. După care s-a mutat în orașul Bistrița, unde și-a ridicat cu anii o casă. Debutează revuistic cu poezie în revista Steaua, 1972, colaborînd la publicații precum Steaua, Mișcarea literară, Răsunetul etc. A debutat editorial cu volumul A șaptea viziune, cu o prefață de Ioan Pintea, la Editura Aletheia, Bistrița, 2003. A mai publicat: Miercurea pe dinăuntru, versuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006; Mănăstirea Bic, cetate a biruinței, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008, Poeme, Ed. Grinta, 2009, Fonetica iernii, Editura Gedo, Cluj-Napoca, 2011, Inadvertența plutirii, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012 ș. a. A plecat la Domnul pe neașteptate, în 6 noiembrie anul tocmai trecut. Un poet însingurat, cum îl caracteriza Ion Radu Zăgreanu, „a cărui privire de cuvinte, aruncată peste lucrurile din jurul său, devine un strigăt al durerii înăbușite în suflet”. S-a retras în singurătatea poeziilor sale, spre care ne întoarcem și noi privirea. Da, un poet însingurat, discret în smerenia peceții duhovnicești, sensibil și profund, atent la rostirea succintă, precum puțini, emblemă a acestui spațiu, ignorat de oficiali. Preot, poet, dar și om al comunității diurne, ființă blîndă, dar fermă și categorică, ajuns la un moment dat la o formă inedită de protest, greva, la Prefectură, pentru a atrage atenția asupra faptului că Biserica Ortodoxă din localitatea unde slujea nu și-a primit toate terenurile revendicate în baza legilor proprietății.  Prins într-un tîrziu al lumii, în care pînă și delicatețea riscă să își piardă puterea, precum și grădina în care vederea descrește („de la oraș am revenit prea tîrziu/ slăbise vederea ferestrelor/ lucerna a crescut literalmente cât gardul/ cu delicatețe/ și neverosimila strategie înțesând/ grădina/ pierdută și ea prin larga deșertăciune.” (poezia „facsimil”) Acea deșertăciune pe care o învinge ruga. Într-un tărîm unde „zăpada urcă pe latura nordică/ până la al treilea palier”, iar poetul percepe „spaima lunii” („atât”). Ne aflăm deodată într-o viziune premonitorie, „întâia oară când/ au plâns/ crinii din cimitir/ pe-acest pământ nesigur/ ziua cu noaptea/ rămâneau/ încuiate în capelă” („cimitir părăsit”). Sîntem chemați să descuiem aceste zile și nopți și să le dăm o altă înțelegere, regăsindu-l pe poet transfigurat în semnele cărții: „duceam – ducem, n. n. – sub braț cartea a patra/ purtam o sabie la brâu/ – sabia fusese cândva clopot –/ într-o clopotniță/ de grâu/ dangătele puneau semne cărții/ și mă durea ce scrie/ acolo/ de la început pân’ la sfârșit/ căci toate literele erau arse/ de moartea care m-a cetit.” („semnele cărții”) Da, moartea l-a citit, tranfigurîndu-l în filele ei. Nu ne rămîne decît să răsfoim aceste file și să le găsim deslușirea. Să le dăm noi interpretări. Vom face și de acum înainte multe asemănări „între somn/ și moarte”, dar vom descifra oare „insinuările acestui/ deal” (v. „metafizica în jurul dealului”)? Deal în care își va duce veacul pînă la a Doua Venire. În vreme ce se va afla întotdeauna „o voce/ dulce/ (care, n. n.) iese din biserică/ să ne salveze” („răul”). O voce la a cărei rostire a slujit cu aleasă cucernicie. Iar noi ne vom ruga mereu ca Dumnezeu să-l odihnească în pace în așezămintele Sale înalte!