Ilustrate estivale – Delta Dunării Cioara…

La intrare în curtea domnului Chirilov Vasile, din Sulina, te întâmpină semeţ un brad înalt de vreo cinci metri. Curios, nu? În Sulina nu există nici dealuri, nici munţi, de unde brad? Povestea este simplă… Într-o iarnă, de sărbători, domnul Vasile a cumpărat un brăduţ sădit într-un ghiveci, nu avea niciun metru, dar era adevărat, cu miros de răşină, verde şi era mai frumos decât unul artificial. L-a împodobit şi l-a udat din când în când. Bradul, cuminte, ca să-l răsplătească pe cel care l-a îngrijit, a crescut. În primăvară ce şi-a zis omul? „Ce-ar fi să-l aclimatizez, să-l aşez în curte, că nu va mai încăpea în casă, dacă creşte în ritmul acesta?” Zis şi făcut! Şi aşa, de câţiva ani, bradul a crescut ca şi Făt-Frumos din lacrimă, ba mai păstrează pe el şi un glob la care nu mai poţi ajunge. Iarba din ogradă, udată cu furtunul, zilnic, de către tatăl lui Vasile, moş Procoşa, îţi dă o senzaţie de răcoare şi linişte. Apoi, tufele de flori, ce flori!, îţi iau ochii prin colorit şi miros! De fapt, nu doresc să fac o descriere amănunţită a ordinii şi curăţeniei care există în ograda unor gospodari, deşi n-am să uit nici de grădina cu roşii şi castraveţi! Altceva mi-a atras atenţia…

Într-o dimineaţă, pe când am ieşit cu gândul de a merge la plajă, la marea cea mare, care se află la doar trei km distanţă de la casa cu brad, zăresc printre tufe o pasăre. Mă uit mai bine, şchioapă, cu o aripă rănită „o banală” cioară, „neagră ca un pui de drac”, ca „smoala”, cu pene „muiate în tuş” (aşa cum a descris-o un poet care îmi este foarte drag, George Topârceanu), speriată, mă privea neîncrezătoare. S-a ascuns după tufe, aproape de bradul cel înalt, cu un glob pe el. Pe stâlpul din faţa porţii o altă cioară cârâia. După presupunerile mele, mama îşi veghea de sus puiul rănit. Am auzit că ciorile sunt unele dintre cele mai inteligente păsări şi nu am greşit. Stăpâna casei, o femeie drăguţă şi sufletistă a venit, ca un medic veterinar, a hrănit-o, i-a pus apă şi a „tratat-o” cu antibiotic. Câteva zile la rând i-au trebuit acestei „banale” păsări să-şi dea seama că nu-i vrea nimeni răul. Cu mic, cu mare, toţi ai casei s-au obişnuit cu prezenţa ei. Până şi căţelul, căruia nu-i ştiu numele, umbla liber şi o păzea de pisici. Probabil că asta s-a şi întâmplat, o pisică a vrut niţel să o mănânce dar n-a reuşit. Cioara, a devenit un membru obişnuit, seara dormea în tufe, în apropierea bradului, ziua venea la tratament şi la masă. Câinele avea grijă să nu i se întâmple nimic rău. Cioara-mamă „vorbea” zilnic cu puiul şi de câte ori ieşeam pe poartă o zăream pe sub borurile pălăriei de soare. Câini prieteni cu ciori, pisici prietene cu căţei, asta am văzut la Sulina! Mai rămâne ca vara viitoare să văd că pisicile s-au împrietenit cu păsările şi apoi pot afirma cu mâna pe inimă că le-am văzut pe toate!

O fi bunătatea celor din jur „de vină” pentru aceste întâmplări minunate care nouă ni se par ciudate… Cine ştie?

Interesant este că această pasăre pe care noi o fugărim, unii chiar o împuşcă ori o otrăvesc, poate trăi în perfectă înţelegere cu oamenii şi le poate „ghicii” la fel de bine intenţia de a o hrăni şi de a o salva când se află în primejdie. La Fontaine a studiat şi scris în fabulele sale foarte bine comportamentul animalelor, dar mai cu seamă pe cel al oamenilor. Mi-am amintit şi de un cântec care întreabă: „Care-i om şi care-i câine?”, asta pentru că aud expresia „E mai rău ca un câine!”

Despre cioară, mică, neagră, banală, cu pene muiate în tuş, ca un pui de drac, vă pot spune că nu face niciun rău, m-am ataşat de ea ca de un suflet blând şi când am plecat mi-am luat rămas bun.

Sper că s-a vindecat de tot şi a putut să îşi ia zborul la semenele ei. Poate la anul, cine ştie, dacă voi mai merge câteva zile la Sulina, să o revăd, sănătoasă. Am auzit că au memorie bună şi nu-i uită pe cei care le fac câte un bine… Despre oameni, ar trebuie să fiu mai optimistă şi să pot spune acelaşi lucru, dar, din păcate sunt persoane care uită repede şi, din fericire pentru mine, nu întâlnesc prea multe de acest gen…

Când vedeţi ciori nu vă gândiţi cu răutate la ele… pot să vă „citească” gândurile… mai ales cele din Sulina!