Valentina Niste - "Novice in Universul Liricului"

Căderea în păcat

Te văd,dar nu eşti tu...
Eşti diferit,sau poate nu.
Te cunoşteam cândva
Şi-ai rămas în mintea mea.

Îmi amintesc! Mi-ai vorbit recent,
Cu glasu-ţi dulce ,elocvent,
Dar,de-atunci...de când
Te-am auzit...imi esti în gând.

Nu pricep cum ai putut
Să te schimbi atât de mult?
Şi de ce ai vrut să-ţi furi
Sufletul?De ce vrei tu să înduri?

Nu-nţeleg nicicum...De ce
Ţi-ai tăiat tu pletele
Ştiinţei?Ce te-a urcat
Până-acolo în înalt!

Şi-ai căzut în gol,în jos
Către mediul infecţios,
Al celor ce nu ştiu
Dac-un om e mort sau viu!

Şi-ai căzut minte luminată
Peste altă lume,cu toată
Splendoarea,ce-ar putea să oftice
Chiar şi cel mai bun novice.

Într-o lume de nebuni
În care te afli acum,
Doar pe tine te priveşte
Atunci când pletele-ţi vor creşte,
Dacă vrei să mai revii
În lumea mea,in care şti
Să-ţi laşi pletele să-ţi crească,
Cu stiinta sa te-mbrobodeasca...

Doar atunci te-ntorci la mine!
Doar atunci îţi va fi bine...
Tu savant nepriceput
Întelege ce-ai pierdut!

Delir

Cine eşti? Si ce doreşti?
Ai venit ca să-mi răpeşti
Aerul care-l respir...
Şi viaţa prinsă de un fir.

De ce mă chinui?
Si nu mă laşi
Să-mi urmez ai vieţii paşi
Şi sufletul să mi-l descui.

Pleacă!Ce mai stai
La uşa mândrului rai?
Du-te!Fugi!Dispari odata!
Lasă-ma aici-necată,

De durerea dorului,
De amarul înăsprit...
Dar el ştie-n mintea lui
Că şi eu am de trăit!

Încă n-ai plecat?
Te du într-alt sat
Şi lasă-mă-n pace!
Ca-n faţa mea nu zace

Salvarea...Şi nu mai vine!
Ştiu că te-a trimis pe tine
Să mă iei şi să mă duci
Pe unde vezi şi unde-apuci...

El condor pasa

Acum simt!Condorul trece
Prin înaltul cerului,
Afară-i frig şi vântu-i rece
Ca suflarea clerului.
Tu condor!Pasăre măiastră
Prins într-a lumii glastră,
Tot străbaţi in lung şi-n lat
Cerul,de nori întunecat...
Simt că regăsesc în tine
Dragostea,dintr-ale mele vine.
Te rog,întoarce-te la mine!
Nu-mi lăsa sufletul să tot suspine...
Şi te văd, te-ndepărtezi...
Mă laşi baltă şi nu vezi!
Mă laşi prinsă-ntre amintiri,
Gânduri rele,dulci iubiri.
Vreau să îţi mărturisesc!
Vreau să îţi împărtăşesc
Dorinţa mea,ce arde
În gândurile mele calde...
As vrea să fiu un codru decât o strada
Să te-adăposteşti în mine,
Să simţi căldură-o grămadă!
Să ştiu că-ţi va fi bine...
Gata!Nu mai pot!
Mă amăgesc ...mă relaxez,
Capu-mi sună ca un clopot.
Iar încep să delirez!
Tu condor!Pasăre măiastră
Prins într-a lumii glastră,
Vino-napoi după sufletul meu
Şi fa-l pe-acesta prometeu...
Poartă-l mereu cu tine
Şi fă-l să se simta bine...

Drumul catre iad

Simt că plec,
Mă îndrept către iad
Pur şi simplu cad!
Mă duc in jos...

Pătrund cu paşii,încet
Spre abisul păcatului;
Un singur lucru am să-aştept:
Să ajung în mâna “lui”.

Ce amăgitor mai este
Acest inimaginabil drum!
Văd,în capăt se zăreşte
Doar un foc şi negrul fum.

Ce feţe dezamăgite
Au toţi cei care drumul mi-l urmează,
Ce feţe mohorâte
Prind ei in acestă fază...

Numai eu cobor încet
Şi ştiu că este corect
S-ajung aici
Printre diavolii voinici.

Cred şi-aprob:am meritat!
S-ajung aici?s-a-ntâmplat..
Şi e numai vina mea
C-am ajuns acum,aşa!

Gata...s-a terminat!
Am ajuns la capăt de linie
Că-i de rau , ca e de bine
Viaţa mi s-a disipat...

Paradis

Ochii tăi m-au ridicat
Până acolo în înalt...
Pot să spun că e de vis!
Este mândrul paradis.

Înca de când eram mica
Mintea-mi zburda fără frică
Şi ţinteam mai sus ,mai sus:
Când la soare,când la apus.

Ce privire aveai cândva...
Dură, aspră şi tăioasă,
Dar văzând eu faţa ta
Observ că-i aşa frumoasă!

Visez la paradis;
De fiecare dată
Câte-un ochi îmi e închis
Şi rămân în noapte cufundată.

Însa acum e diferit...
E un sentiment aparte!
Şi tu!Eşti greu de zărit!
Nu te văd...tu eşti departe...

Când îmi va fi cu putintă
Te-aduc sus dragă fiintă!
Vom fi impreună pe veci
În paradisul de aici.
Anomalia sufletului

Acum tot ce-mi doresc
E să-mi atingi obrajii
Imbibaţi de frigul năpraznic...
Doar atât.

Totul este atât de drastic,
Sau e doar mintea mea
Care-mi joacă feste
Din când in când...

Este toamnă rece afară,
La fel şi-n sufletul meu...
Care zi cu zi tot trece,
Pleacă tot mereu...

Şi nu ştie să se-ntoarcă,
Suflet muribund pătat,
Cu păcate pentru zece
Oameni fara gând.

Toamnă unde vrei

Iar a venit toamna...
Imbrăţişează-mă acum!
Suntem iar pe-acelasi drum
Şi-mi pun în cap marama.

M-acopăr să nu-mi zăreşti
Chipul lovit de-atât de mult chin
De durere şi suspin...
Uită-l!Vreau sa îmi zâmbeşti!

Doar zâmbetul tău ca Sfântul Soare,
Mă-ncălzeşte sufleteşte
Mă aprinde şi-mi sporeşte,
Energia-mbătătoare...

E toamnă afară...
E toamnă în sufletul meu
Şi amintirile îmi cad mereu
Precum frunzele în seară.

Ce copilă par în ochii tăi!
Aşa e? recunoaşte!Aşa e oare
Că sunt foarte visătoare?
Aşa rămân!de vrei,nu vrei...

Dar,ce-mi mai pasă acum?
Priveşte! a venit toamna
Şi eu mi-am pus în cap marama...
Suntem pe acelaşi drum!

Vecina fugara

E o fată bărbătoasă,
Înfipta şi viguroasă
Însă nu este serioasă.
Şi tot timpul o admir
Că ea spune glume-n şir
Şi se ceartă cu o creată

Tânară şi nătăfleaţă.
Ştiu că şcoală nu îi place
Şi găseşte-un mod de-a trage
Chiulul de pe la ore
Că afară-i cald şi soare.
Şi mai fuge prin oraş
Ţopăind ca un iepuraş.
Şi se-ntoarce numai seara
Şi îi place numai vara
Ca să umble tot hai-hui
Şi când s-o găseşti:
Ea nu-i!

Eu,nebunul,fata

“Ce-i aceea dragoste?”
S-a-ntrebat o pacoste
De nebun nedumerit,
Visator,nepregatit

“Ce inseamnă să iubeşti?
Ce inseamnă sa-mpleteşti
Două suflete curate
De iubire lin purtate?”

Săracul nebun striga
Si mereu el se-ntreba:
“Ce-i cu astă mar’ iubire?
Ce-i cu mândra fericire?”

Până ce-ntr-o zi
Soarta acestuia-i zâmbi,
Trimiţând în drumul lui
Pe mândra Fata-a Codrului.

Fata-ncet l-a învaţat,
L-a iubit si răsfăţat,
Până-n ziua-n care
Prin minune mare

Nebunul s-a dezmeticit!
Şi de dragoste-mpânzit,
Acesta tandru si duios,
Îi ceruse respectuos

Mâna Fetei Codrului
Mama condorului
Care-ncet a zămislit
Alt nebun nedumerit

Ca şi mine care scriu
Şi-apoi pun într-un sicriu
Poezii ce am creat
Şi cu timpul m-au mustrat!

Asa că ,le las îngropate
De-amintiri dulci îndopate...
Căci sunt fiica nebunului
Si a Fetei Codrului.

Suflet rătăcitor

Afară plouă-ncet,
In casă focul arde,
Eu poza-ţi strâng la piept
Şi merg mai departe.

Ma plimb pe holu’-ntunecat
Ca pe culoarul amintirilor.
Am mers un timp-acum am stat!
Şi văd miscarea codrilor,

Plimbaţi de vânt si legănati
Precum sentimentele mele,
Se lasă-n jos;Sunt dezveliţi
De frunze;rămân fără ele...

Of!De ce este aşa de trist?
De ce vremea mă apasă?
E-ntuneric,este greu
În casă...şi-n sufletul meu...

Văd în depărtare o făclie de lumină...
Se departe,se ascunde şi la mine n-o să vină.
Ce trist...De ce nu vrea?
Simt nevoia de lumină în inima mea!

A trecut;am rămas singură
In casuţa întunecată;
Sufletul îmi murmură
Şi mintea mi se-mbată.

Acum pătrund cu paşi discreţi
În “Camera memoriilor”.
Îţi las poza pe pereţi,
Mă las pradă amintirilor.

Mă întorc puţin,putin
Spre poza intunecata,
Fac un pas şi gându-i plin
Si inima-necata...

Sting lumânarea amărâtă
De focul roşu şi-arzător...
Sub poza ta eu stau plecată
Suflet rătăcitor!

Trenul-viaţa-destinul

Fiecare fragment de cale ferată
Reprezinta viaţa mea
Care ajunge de îndată
Spre sfârşit,pe undeva.

Trenul este fără îndoială
Destinul care oamenii conduce,
Dupa a mea socoteală
Spre o viaţă lucie,

Sau nu chiar...
Mai bine zis...
Viaţa fiecăruia este o loterie
În care norocul nimeni nu şi-l ştie.

Poţi să te-ndrepţi spre abis...
Poţi să te-ndrepţi spre înalt.
Pentru fiecare este scris,
Toţi au de jucat.

Dar,sa nu ne pierdem ideea,
Încep să aberez...
Viaţa este,vorba aceea
Ceva ce eu îmi creez!

Am mai spus şi-am să repet:
Fiecare fragment de cale ferată
Este sfârşitul spre care mă îndrept
Cu toată voinţa , de îndată;

Este viaţa agăţată de un fir,
Mereu cutreierată de încercări...
Lucru din care mă inspir
Şi mă îndrept către zări.

Eu şi ploaia

Probabil ploaia de afară
Mă închide atât de mult;
Şi sufletul eu mi-l deschid
Doar atunci când se presară
Lumina dulce-a Soarelui
Ce mă face să zâmbesc
Ca Gioconda...Nebunesc!
Ploaia e blocada sufletului,
Dar voi!netrebnici, îndrăzniţi
Să mă trageţi;mă-mbrânciţi,
Mă atacaţi şi mă jertfiţi
Pentru vina nimănui!
Dac-afară cerul plânge
Cu lacrimi acide şi reci;
Ploaie,Pământul îneci!
La fel şi mintea nea
S-a-necat uşor şi ea...
Sufletul meu desigur
Plânge după lumina păcii
După liniştea ce-l zăpăci
În zilele cu soare-n jur,
Care-l desfătau în tihnă...
Suflet neliniştit
De păcate stăpânit
Nu mai ai tu pic de-odihnă.

Şapte pacate

Primus:îmi iau muşchiul cardiac
Şi-l strâng în mână,
Apoi îl las să îşi revină;
Mă duc în faţa “lui” şi-i pun capac!
Secundus :mă tentează să-l torturez,
Însa îl mai joc pe degete,
Până ce-ajung să cedez.
Tertius:mă lasă puţin crispată,
Dar acest obstacol nu mă opreşte
Şi dorinţa de-al proiecta pe un perete creşte,
Îmi revin de-ndată...
Ajung repede la “cvarta-păcatul”
Ce-mi stârneşte o dorinţă nebună:
Îl pun cu capul în jos-atârnă,
Şi asmuţesc pe mine satul...
Printr-o cvintă majoră
Am trecut la cel mai nebun păcat:
În Cosmos l-am propulsat
Şi-l observ-încet coboară...
După ce-l recuperez
Trec fără nicio grijă,
Îl aprind şi-l pun pe-o tijă:
E al şaselea păcat.
“El seze pecado”
Vine din gândul nebunesc:
Sting flăcara şi-l ciuruiesc
Ca în “Desperado”.
Atenţie!Dacă vă gandiţi la altceva
Eu vă sfătuiesc aşa:
Nu e vorba de bărbaţi
Liberi sau însuraţi,
Ci e ghiozdanul meu
Ce-l dispreţuiesc mereu!
Sistem de redare inversă

Se pune discul amintirilor
Pe gramofonul mental:
Discul se învarte în direcţia memoriilor
Şi ne-ntoarcem în timp...
Se ascultă cu atenţie lanţul amintirilor
Şi se preiau doar informaţiile de bază.
Ţi-am zărit lumina ochilor
Şi m-au copleşit.
Revenind la ce e mai important,
Derulez din nou discul...
Am găsit şi am preluat
Amintirea cea mai captivantă:
Primul tău “Te iubesc!”
Ce mi l-ai adresat cu decenii în urmă.
Mi-aş dori acum şi eu să-ţi şoptesc,
Dar...te-am pierdut prin debaraua minţii.

Proces de purificare

Acum închid ochii
Şi-i dau frâu liber imaginaţiei:
Mă văd pe o stânca aşezată
Deasupra mării de pacate;

În spatele meu apare elementul purificator
Care-mi dă forţa să curăţ marea agitată.
Vine binecuvantarea mult asteptata si
M-arunc în jos...

Sunt în cădere liberă
Şi viaţa-mi trece prin faţa ochilor,
Şi odată cu marea contaminata
Ma purific si eu...

Apa acum e limpede;
Ma indrept spre malul nisipos,
Valurile m-ajuta in schimbul favorului
De-a curata marile patate...

Deschid pleoapele apasate de oboseala gandirii,
Imi indrept pupilele spre cer,
Acum sunt purificata,ma pot jertfi
Viscerele-mi sunt curate!

Imagini tridimensionale

Cobori dintr-o dimensiune,
Abstractă pentru percepţia mea.
Se formează o imagine
Intoarsă pe retină.
Ţi se conturează uşor forma
Şi basorelieful se evidentiază.
Usor îţi ia proporţii corpul,
Ochii ţi se luminează.
Ai ajuns sa fi întreg,
Acum eşti o imagine tridimensională
Şi te percep...

Moarte cu năbădăi

Este oare viata reală?
Sau poate e doar fantezia
Ofilită precum frezia
Din vaza veche şi ciobită.
Este deja târziu:
Mi-a venit sfârşitul!
Sau mai bine zis începutul
Durerilor omului viu.
Aud multe şoapte,
Aud chitara ce plânge,
Aud iadul în noapte,
Simt cum coardele-mi atinge.
Dar...acum când ajung la fine
Crezi că-mi poţi opri
Spiritul, să nu îmi zburde
Liber?..spiritul unei păgâne.
Oricum vântul bate-ncet,
Mi-a venit sfârşitul;
Pun mâinile pe piept
Şi-mi vizitez mormântul.
Evlavia spiritului obosit
De-ndată s-a disipat,
Adio viaţă pământeană!
Astăzi...dincolo-am plecat...

Consolarea

Nu mai plânge!
Astăzi sunt cu tine,
Totul ne va merge bine;
Împreună vom învinge
Tristeţea din adâncul tău...
Mă uit in globula oculară
Ţi-e-mpăienjenită şi arde
Şi să-ţi ţii pleoapele ţi-e greu,
Nu mai plânge astă seară!
Raiul e acolo şi te-asteaptă
Să-ţi potoleşti tristeţea-nvolburată,
Ce-n pupile se presară...
Spiritul de observaţie a detectat
Că eu sunt motivul care te-a îngheţat,
Şi după ce-am gândit intens
Ţi-am schimbat al vieţii sens.
Tu vezi doar ce ochii tăi vor să vadă...
Cum aş putea să mă simt acum?
Cu-adevarat eşti îngheţata
Si inima ti-a impietrit
Te rog revino cu picioarele pe pământ!
Crăiasa inimii mele,
Porumbel liber zburând,
Trebuie să şti că suferinţele-mi
Sunt intercalate cu ceea ce te-apasă
Pe inimă şi nu te lasă.
Ce hazard grandios!
Le-a întors toate pe dos;
Dar te rog si-ţi spun serios:
Nu mai plânge!
Rămân cu tine,
Totul ne va merge bine,
Împreună vom învinge!
Pulsul nemuririi

Provine din veşnicia-ndepărtată
De orice banalitate
Si mă-nvăluie câteodată
Ca un muribund, cu idei abstracte.
Mă întreb adesea
Dacă cineva mi-ar fura miezul cunoştinţei,
S-ar întampla ceva?

Sau dacă cineva ar distruge
Venele prin care simt pulsul zvâcnind?
Si dac-acesta mi-ar înfige
Banalităţi de muribund?
Dacă aşa ar fi...să fie!
Cred că m-aş disipa prompt...
Asta-i soarta dată mie.

Pulsul nemuririi-apogeul aspiraţiilor umane

Vine din necunoscut
Şi se îndreaptă spre infinit,
Este-un flux neştiut
Şi greu de cucerit.

Numeroşi au fost
Şi multi vor mai fi,
Cei care râvnesc la el,
Dar nu vor şti,

Ce şi cum,
Unde şi de ce?
Nu-l cunosc acum
Deci fluxul trece.

Însă,dac-ar studia amănunţit,
Acest fenomen neobişnuit,
Ar realiza foarte usor,
Cum să elimine bariera limitelor...

Nu este deloc dificil;
Trebuie doar să deschizi
Poarta spre mântuire-
Biblia, a cărei putere,

Te purifică pe parcurs
Şi te ridică pe ascuns
În aura cerului,
În atenţia clerului...

Dar,dacă cineva ar fi s-atingă
Acest punct de trecere,
Sa încerce sa-şi învingă
Toate păcatele.

Doar atunci va atinge
Nemurirea şi nu se va stinge.
Doar atunci va fi mântuit de El,
Precum poporul lui Israel.

Străini

Suntem acei străini-perfecţii
Cei care-şi vad de ale lor direcţii.
Unul pe o parte
Si altul mai departe,
Se detaşează de propria-şi alura,
Dovedind înstrăinare pură...
Umbrele trecutului ne bântuie când şi când,
Imaginile noastre ne apar în gând,
Nu ne lasă să ne desfătăm în pace,
În seva vieţii,ce ne face
Să dorim mai mult să trăim
Şi de pieire să fugim.
Între noi există o presiune constantă,
Ce continuă în mod subit.
Suntem străini perfecţi , cu toată
Fiinţa noastră,însa nu ne-am despărţit....
Şi totuşi este ciudat,
Suntem străini perfecţi... abstract...

Secrete

Îmi împărtăşesc bizareriile
Anormalului,doar celor la fel ca mine;
Astfel se pastrează secretele
Mult şi bine...
Doar reflexia mea
Întruchipată,poate afla tot ce păstrez.
Reflexia-mi întruchipată,este persoana,
Cu care mă conformez.
Secretele-mi sunt instrumente
Esenţiale,prin care ascund
Tot ce vreau să se repete,
Atunci când mă scufund
În lumea confidenţilor
Ce percep eleganţa frământărilor
Ce mă apasă.
Ei mă-ndeamnă,nu mă lasă,
Să le torn şi altcuiva,
Să le las pe undeva.

Amintiri din viitor

Sting lumina prezentului
Şi-mi întunec conştiinţa.
Mă pierd în fluxul curentului
Amintirilor...văd în viitor viaţa,
Subconştientul meu zboară cu viteza
luminii

Şi-n câteva milisecunde
Îmi trece lanţul amintirilor,
Îmbătându-mi pupilele şocate
De atatea imagini derulate.
Si m-adâncesc în viitor
Până mă opresc!
Şi mor...

Pierdută în Cutia Pandorei

M-am pierdut într-o dimensiune
A tentaţiilor din lume.
Sunt rătăcită într-un interval al vieţii,
Cu deranjamente de percepţii.
Nu ştiu!Dacă trebuie s-aleg
Falsităţi cu-aspect decent?
Sau,s-ajung să înţeleg
Acele răutăţi,ce se repetă frecvent.

Mă înec în mulţimea de tentaţii,
Acoperite cu stratul falsităţii...
Şi-ajung pe fundul mării de păcate
Unde găsesc inima speranţei –încă bate!
Mai am o singură cale să scap:
Mai am un drum de străbătut la trap,
Să gasesc calea spre scăpare,
Fiind unica supravieţuitoare...

Ploaie de noembrie

Plouă cu fericire
Peste conştiinţa mea
Încărcată de ură si mâhnire;
Plouă peste ea...

De ce? Acest motiv
Nici eu nu-l cunosc.
Şi totusi e-atât de exploziv...
Simt că mă topesc!

Atât de multă fericire!
Atât de multe supărări!
Un contrast spiritual,întins spre zări...
Doar o dulce amăgire!

O ploaie de noiembrie
Caldă,plină de bucurii,
Ce conştiinţa-mi mângâie
Cu caldura fericirii.

Circuitul dragostei într-o relaţie

Alunec în braţele tale puternice
Precum roua,în miezul dimineţii,
Ce dezmiardă iarba
Precum caldura sobei pereţii.

Te îmbrăţişez cu patos,
La fel ca marea-nvolburată stâncile.
Trupul mi se lipeşte de tine,
Precum seva,frunzele.

Ne contopim înabuşiţi de iubire,
La fel ca două picături de apă
Când se bat de pământul uscat
Şi cu viaţă îl adapă.

Îmbrăţişarea noastră e aşa lichidă!
Încât suntem absorbiţi
Cu sete,de pământul fisurat,
Iar datorită căldurii...suntem evaporaţi.

Însa,ne despărţim astfel încât
Vaporii dragostei pătimaşe
Ne unesc într-un nor pufos...
Şi o luăm de la început.

Femeia din oglindă

Voi face o schimbare!
Pentru viaţa mea va fi cutremurătoare.
Am să încep cu femeia din oglindă,
Îmi voi schimba fizionomia cu una blândă.
Totuşi privesc reflexia,punându-i o întrebare.
Şi-astept un răspuns;ca atare
Îmi scot masca prefăcătoriei
Şi las faţa pradă bucuriei.
Încep cu femeia din oglindă,
Ce privirea îmi încântă.
Însă descopar un lucru cert:
Doar oglinda mă citeşte corect.
Şi cine-i orb şi nu mă vede,
Sau nedumerit şi nu mă crede
Că în timp eu m-am schimbat,
N-are decat să-i spună oglinzii ce are de aflat...
Doar s-arunce o privire
In oglinda adâncă,
Ce-i va da de ştire,
Iar dacă nici atunci nu crede,
Să plece-n lume pe-unde vede!
Naluca vieţii mele

Ascultă!E-orologiul
Ce jumatate din noapte o vesteşte
Tu laşi în urma casa,pleci şi treci peste,
Lăsând gol fotoliul.

Ghidat de lumina lunii
Ce îmbracă noaptea prunii,
Cu o mantie argintie
Ce mangaie a noptii feerie,

Ajungi în odăiţa-mi intunecată
Tu nălucă a nopţii!
Mă strângi cu forţa-ţi toată
Şi-apoi fugi , ca hoţii...

M-ai lăsat fără vlagă
Doar cu vise şi emoţii,
Să aştept o viaţă-ntreagă
Să văd iar naluca nopţii.

Atunci când m-aşteptam mai puţin
Ai apărut plin de sclipire,
Te-ai întors! însa-n neştire.
Şi nu pot sa îmi revin.

Îţi sărut buzele tale,
Cât timp îţi mai sunt roşii
Şi ochii mi se-nmoaie – bucuroşii!
Că ţi-am atins catifelatele două petale...

Până şi astrele se bucură pentru noi,
Mii de stele cad în ploi,
Îmi acoperă sufletul cu picuri de lumină,
Moment ce nu se mai termină.

Însă,valul de raze solare
Se arată...Năluca mea dispare!
A fost odata o noapte în care m-am îndrăgostit,
Acum e dimineaţă... iar am de suferit.

Suntem doar două suflete chinuite
Suntem doar nişte năluci batjocorite;
Tu disparut în negura necunoscutului,
Eu în lumea normalului...

Eclipsă în sufletul meu

Te-ai evaporat ca aburii în frig,
În timp ce o clipire mi-a închis ochii.
Nu te-am mai zarit şi plâng!
De cand ai plecat plâng şi plopii.

Trist,dar adevărat!
Că te-am pierdut dintr-o clipire,
Într-o clipire ai plecat
Ducându-ţi a mea fericire...

Dacă ai binevoi să te întorci!
Dar,e cu neştiinţă.
Şi acum...tu doar te joci
Cu inima,provocându-i suferinţă.

De ce toate lucrurile bune
Ajung să se sfârşească?
Pe pamânt,în întreaga lume
Lasa tristeţea singurătate să vestească.

In fond şi la urma urmei,
Eu...oare ce-am realizat?
Vântule nebun,du-te şi spune-i
Că am sufletul eclipsat!

Visând

De fiecare data cand privesc oglinda
Patrund într-un univers aparte,
Te gasesc pe undeva-departe.
Tu vei fi elementul ce gândirea-mi va lumina.

Eu ştiu,nimeni nu ştie,
Unde merg,ce va să fie.
Eu ştiu,toată lumea a văzut,
Eu cred,nimeni n-a ştiut.

Doar sunetul îndopat
Al trâmbiţelor mintale
Mă fac să-l urmez agale,
Până ajung la ce-am vizat:

Pe tine să te gasesc!
Element dupa care tânjesc
Cu patos ,cu răbdare,
Vreau să te am la picioare!

Te-am găsit!Cântă cu mine!
Cântă cu evlavie...
Te-am găsit!E-atât de bine!
Şi aştept s-ajung în veşnicie.

Cântă cu mine!Doar astăzi.
Ştiu,îmi vezi lacrimile calde.
Nu mai sta până mâine,
Azi plecăm departe!

Şi când să te am în mine
Simt cum curge într-ale mele vine
Un flux puternic,ce mă face
Să scap oglinda!Nu mă pot intoarce!

Cred că viitorul îmi rezervă
Aşteptări ce se conservă
Într-o dorinţă,pe care
Visând-o îmi va sta la picioare.

Acasă

După o viaţă bună şi frumoasă
Dorul de ţinuturi m-a lovit.
Mamă!Din lume am pornit...
Azi mă-ntorc acasă!
Păşesc în grabă,
Cu sufletul la gură.
În poartă o zaresc pe mama,
E-atat de slabă!
Biata! Faţa-i ofilită
De multe griji şi nevoi.
E-o bătrână ramolită,
Ce ne-aşteaptă-n poartă pe noi.
Chipu-i străbătut de brazde,
Însă ochii-s visători,
Gura de dorinţă-i arde,
Să ne pună întrebări.
Fug înspre ea
Cu ochii în lacrimi ce-mi curg pe faţă.
O strâng în braţe şi-i şoptesc:
“M-am întors acasă!”

Fără tine

Este o seară rece...
Putredă de atat de multă lapoviţă.
Aduc lemne în lădiţă
Să-mi încălzesc noaptea ce trece.
Însă parca tot e frig...
Fără tine-n aşternut,
Am pierdut tot ce-am avut.

Revedere

Ne îndreptăm cu paşi repezi
Unul către celălalt,
Precum două trenuri accelerate,
Spre un impact imposibil de evitat.
Imbrăţişarea noastră e atat de puternică,
Astfel ne contopim ;ca un lichid
Ne strecurăm in vid
Şi ne-ascundem de ochii lumii
Ca nebunii.

Amintirile unei fete incăpătânate

Şeoaptele glasului tău elocvent
Încă îşi împrăştie ecoul
Prin creierul meu omniescent.
Încă se mai aud cuvintele tale
Încărcate de înţelepciune,
Ce pot influenţa o întreagă naţiune,
Dar pe mine nu!
Uneori te simt,
Ştiu că te doare
Fiindcă nu dau ascultare
Vorbelor tale,pentru mine-n vânt .
Însă ,dacă mie-mi place
Să-mi fac hatârul,tu trebuie
Să taci!Şi n-ai ce face!

Natura

Simţi vibraţia aerului?
Este unda de viaţă
Ce tremură sub soarele dogoritor
Ce uscă al pamantului ogor,
Şi brazda de fâneaţă.

Auzi glasul oxigenului?
Murmură ca un greier
Într-al meu creier
Şi sufocă orice vieţuitoare
Prinsă-n amiaza dogoritoare.

Vezi pârâiaşul aproape secat?
Înca se mai zbate
Ca omul în ceas de moarte.
Vrea s-ajungă mai departe,
Dar degeaba...nu mai poate.

A fost odată...

A fost odată...
A fost candva
O flacără brăzdată
De suferinţa mea.
Era demult,
Dar,mi-a rămas în gand
Şi n-am să uit
Că mai lăsat cu sufletul frânt...
A fost odată,
Dar acum nu mai e,
O zi patată
De durere...

Călător prin iarnă

Păşesc cu nerăbdare
Pe scoarţa îngheţată,
Invăluită toată
De a iernii suflare.
Escaladez în neştiinţă
Dealurile albite,
Cu zapada-mpodobite,
Ce-au trecut în nefiinţă.
Aerul tare şi rece
La nasu-mi se petrece.
Mă gâdilă pe faţă
Şi zambetu-mi îngheaţă.
Fac un pas,sau doi...
Chiar trei sau mai mulţi,
Simt că mut din loc munti
Ca a cărtii multe foi.
Simt zapada
Acum pavată
De o patură-nghetată,
Scrâşneşte sub tălpi;biata!
Mânată de ger
Fac acum cale-ntoarsă
Să ajung acasă,
Căci puterile îmi pier.
Împinsa de coborâş
Alunec precum o săniuţă,
Fac slalom ca o vrăbiuţă
Când fură pe furiş.
Ajunsă pe drumul şerpuit
De gheaţa pietruit,
Alerg ca o nălucă
Ce trudeşte,dar n-apucă
Să prindă dimineaţa...
Atât de mult mă grăbesc,
Căci se-ntinde gheaţa!
Pe la vale o cotesc
Sar, alunec,mă-nvartesc
Pe potecile-ncurcate
Printre sălciile plecate!
Dar,când mă dezmeticesc
Stau puţin... În jur privesc;
Am ajuns la căsuţa-mi dragă,
Obosită,fară vlagă...

Cântec de seara

Se lasa seara...
Sufletul se cufunda în negura
Amintirilor,ce zvâcnesc
Şi de viaţă se lovesc.

Năluci se-arată
În întunericul infinit.
Bat la mine-n poartă,
Să stiu c-au venit.

Câinii îşi încep cântarea
Pe cand luna se arată...
Şi eu...simt din nou chemarea
Către lumea îngheţată.

Mii de picuri de lumină
Stau pe boltă şi sclipesc.
Sunt acolo şi ...m-alină
Ca un cântec îngeresc.

Şi atunci,în mare tihnă
Sufletul tot îmi suspină,
Doar o clipă,de tot scurtă,
Ce cu-amintiri se-nfruptă.

Si de-ar fi sa mor

Şi de-ar fi să mor stăpân,
Sau sărac pe un ogor,
Să mă lăsaţi să mor
Pe pământ român!

Acum sunt zile grele
Ca o cruce din fier.
Multi români,pe rand tot pier
Şi ne lasa semne grele.

Pe rand,noi toţi am fost zdrobiţi:
De multe greutăţi ,
De popoare,entităţi.
De toţi am fost slăbiţi!

Priveşti în zare,
Ogoru-i părăsit
Pământu-i nimicit...
Unde eşti romane,oare?

Şi totuşi nu mi-e silă
De ţara mea frumoasă,
De patria-mi vitează!
Dar de alţii mi-este milă.

Ei nu ştiu decât s-arunce
Şi la noi nici că se uită!
Şi prin lume-i zarvă multă...
Ştiu doar să ne judece!

Voi,cei cu duhul sărac,
Veniţi pe-al nost’ hotar,
Să vedeţi ce mare dar
Bunul Dumnezeu ne-a dat!

Chiar dacă clipe grele
Tot romanu’ a-ndurat,
Tot timpul s-a ridicat!
Şi trecut-a peste ele...

Şi de-ar fi să mor stăpân,
Sau zdrobit de pietre,
Ori pătruns de baionete,
Sunt mândru că sunt român!

Mină sufletească

Iau un târnăcop de cleştar,
Să sap în adâncul sufletului tău,
Suflet încărcat cu păreri de rău,
Ce umple al vieţii pahar.

Sap...sap şi m-adâncesc
Descoperind:minereuri neferoase,
Multe pietre preţioase;
Sap să te gasesc...

Dupa un timp realizez,
Că din setea de a te săpa
Şi din dorul de-a afla,
Te desfigurez...

Şi acum,ce să fac?!
Daca tot ce-a ramas din tine
Sunt doar cioburi şi doar vene...
Cu-acest gand mă-mpac.

Telegramă pentru “X”

Dac-ar fi să mă evapor
Precum aburul în alura frigului,
Sau să plutesc pe un vapor
În valurile oceanului
Mi te-ai alătura?

Negura desertaciunii

Cineva,drag ţie
Se-ndreaptă cu paşi repezi
Şi îţi lasă ochii umezi
Şi inima-n văpaie!

Acel cineva dispare
Fără să spună nimic,
Făr’ s-aştepte doar un pic,
Spre apusul blând de soare...

Nici “Adio!” nu îţi spune.
Te lasă îngândurat,
Cu senzaţia c-a plecat
De pe pămÎnt.Nu mai rămâne.

Şi atinge cu mâna-i uscata
Firavă şi gălbuie,
Ca o pară amăruie,
Poarta spre lumea cealaltă...

Paşeste într-o negură de nedescris!
Se lasă purtată de-amintiri,
De imagini şi iubiri;
Dar se-ndreaptă spre abis.

Parc-ar cere ajutor...
Dar, nu e cu putinţă
Căci draga-ţi fiinţă,
E-n vârtejul nimicitor!

Apusul blând trece,
Tu nu mai poţi face nimic,
Acum...eşti singuratic
Cu inima-mpietrită,rece.

Acum,ea e prinsă
Într-un topos chinuitor,
De suflete devorator.
De negura deşertăciunii-i învinsă.

Doamna în negru

Ca o fantasmă a nopţii
Bine înmiresmată,
Doamna-n negru se arată
Purtând parfumul morţii.

Ai ei paşi graţioşi
Se-mpregnează ca cerneala
Pe hârtie,sau în pereţi umezeala,
Dar,sunt silenţiosi.

Corpu-i mlădios
Ca un arbust purtat de vânt,
Ca drapelu-n redută fluturând...
Si paru-i negru,lăsat pâna jos.

Ochii ei cristalizaţi
Sunt negri ca două mure,
Parcă ei...vor să te fure!
Ei-ochii negri,luminati.

Veşmantu-i ară tot pe jos.
Dar atât de bine-arată!
Mai bine ca niciodată...
Veşmantu-i sari preţios.

De ea atârnă:vârcolaci,
Suflet rau şi multi strigoi,
Vrăjitori pe măturoi,
Satana si mulţi draci.

Te păzeşti, să nu apară!
Să faci cruce!
Să te-ascunzi, de nu ...te duce!
Să ai grija,căci te-omoară!

Să fugi în lumea largă,
Dar s-ai grijă şi fiori
Căci nu şti când te cobori
În lumea ei,ai grijă să nu te-atragă!

Îti spun de-acum!
Să fi atent
Grijuliu,sau chiar prudent!
Uită-te când mergi pe drum.

Fantasma asta-i piaza rea...
Nici nu şti când te apucă,
Sau când vine să te ducă!
Să nu te joci cu ea!

Privind în abis

Privesc în abis,
Cu ochiul aţintit
Către timpul asfinţit.
Parcă sunt în vis!

Întunericul se-adânceşte,
Precum o fântână secată,
De praf şi pulberi înecată,
Ce frica îmi sporeşte.

Observ paloarea peisajului
Şi Inelaţii ce stau de strajă.
Parca totul e o vrajă!
O vrajă a gândului.

Clipesc puţin,totul s-a disipat.
În moment de neatenţie
Am fost prinsă far’ intenţie
În abisul întunecat...

Femeia

E ametitoare ca o pala de vant
Ce trece din cand in cand
Peste vastele-asezari,
Pana dincolo de zari.

Fe meia e ceva aparte
Ce se vede de departe.
Ea este sanul fecund,
Continuitate a vietii pe acest pamant.

Ea este stalp al frumusetii;
Focul ce incalzeste
Si iubirea ce-o sporeste,
Ea... e elementul necesar vietii

Aceasta fiinta parca-i floare,
Parfumata,plina de candoare.
E ca roua diminetii,
Dand continuitate vietii.

Femeia-i ca o axa
Ce-n juru-i orbiteaza
Dorinte si fantezii,
Dureri si bucurii.

Femeia-i adorare
Ce trece-n absolut!
Alta fiinta pe pamant
Ca femeia,mai e oare?

Ploaie acida

Cad picuri grei
Îmbibaţi de-acid.
Cad peste corpu-mi
Proiectat in vid.

Se-aşează ca o avalanşă
Pe mâna mea uscată,
Se-ntind ca acuarelele pe planşă,
Pe pielea deshidratată.

Acidul din componenţa,
Se infiltrează rapid
Şi-acţioneaza cu inteligenţă
Pe corpul meu plasat in vid.

Îmi topesc cu nepăsare
Oasele putrede de păcat.
Mă dizolvă-ncet ,agale...
Sufletul mi l-au furat.
La isla bonita

Plasată în Cosmosul subconştientului meu
“La isla bonita: mă cheamă mereu
Să rătăcesc pe plajele-i pline de vise,
Cu zeci de amintiri şi mii de pagini scrise.
O mare de idei
Îmi mângâie curiozitatea,
Îmi aduce mii de chei
Să deschid eternitatea.
“La isla bonita” e o lume de vis,
E subconştientul meu,mai bine zis,
Pare un univers de neuitat,
Undeva prin creier aşezat.

Aripi de demon

Mă-nfiori
Când asupra-mi te năpusteşti
Şi cu ochi-ţi roşii mă priveşti.
Frica-n spirit mi-o strecori...
Când te repezi ca o năpastă
Din întunericul adanc,etern,
Tu insişti,mă prinzi în glastră
Şi mă duci către infern.

Din spinarea-ţi solzuroasă
Se înalţa către lună,
Două aripi de pucioasă
Ce sa mână şi se-adună!
Demonul nebun al nopţii,
Nu mă lasă să suspin.
Mă târăste tot prin chin
În ţinutul negru-al morţii...

Metempsihoza

După ce şi-a dat ultima suflare,
Bietul androgin şi-a pierdut a lui valoare.
Tot ce-a coordonat vreodată
Aceasta marionetă mental ghidată,
Se conformeaza acum cu cerinţele lui Orfeu,
Facându-l prometeu.
Spiritul androginului abandonat
Zburdă,cautând cu nerăbdare
O dimensiune nouă în care
Să-şi manifeste prezenţa,
Ştergând gazdei carenţa
De miscare si gandire.
Însa coordonatorul sub formă de spirit,
Este o eternă transmigraţie,
Mereu o altă generaţie...

Bun ramas!

Bun rămas,draga ştiinţa!
La revedere iubită fiinţă!
Sper să ne mai întâlnim
Cândva ...
La revedere sursă de inspiraţie,
Bun rămas,dragă muză şi creaţie!